Acoperişul Dobrogei, 2009

Acum vreo două luni, de Paşte mai precis, am dat o tură prin Dobrogea, aşa de control, să vedem că Ţuţuiatul mai e la locul lui. Un pic înainte de ora 10 am intrat în Greci, satul de la poalele dealului mai sus menţionat. Apropo, numele satului vine de la tăietorii de piatră care s-au stabilit aici pe la sfârşitul secolului 19 (zic şi eu, nu sunt foarte sigur) care de fapt nu erau greci, erau italieni, însă pentru localnici intonaţia semăna cu cea grecească şi aşa le-a rămas numele.

Am lăsat maşina în piaţeta din centru şi am luat-o la picior pe traseu. Traseul triunghi albastru începe chiar din piaţetă şi se continuă pe uliţele satului. Dăţile trecute când am mai fost pe aici, am parcurs uliţele cu maşina însă în unele locuri îţi rişti baia de ulei şi nu merită. Totuşi ai economisi 15 minute de mers pe jos (de care m-aş fi lipsit bucuros la întoarcere).

Ieşirea din sat se face, bineînţeles, pe uliţa (strada?) Ţuţuiatul.

Traseul, triunghi albastru cum ziceam,

urcă drept prin valea dintre vârfurile Greci şi Călcata (am să-i spun aşa pentru că aşa e trecut pe harta mea însă din câte ştiu e greşit. Totuşi nu-i mai ţin minte numele adevărat). La un moment dat se intersectează cu drumul de care/căruţe/utilaje de la carieră, drum pavat cu piatră de râu, rotundă. Imediat după asta traseul devine şi mai abrupt până când ajunge în Şaua Ţuţuiatul de unde ai de ales. La dreapta e vf. Greci, la stânga vf. Călcata, în ambele direcţii de-a lungul unui gard de sârmă ghimpată foarte vechi, în paragină. Care e povestea acestui gard, care se întinde pe două dealuri şi trece prin locuri aproape imposibile, nu ştiu. Aş fi curios să o aflu.

Noi am mers întâi spre dreapta şi am mai urcat încă vreun sfert de oră până pe vârf. Nu eram singuri, un mic grup de oameni îşi petrecea Paştele la cort pe vârf. Vedere spre vest de pe cota 467m.

Vederea spre est, nord şi sud este blocată de copaci. Cu un pic de chin poţi să vezi Luncaviţa. Vederea spre Galaţi nu e obstrucţionată însă vremea nu a ajutat nici de data asta. Cam asta se poate vedea spre Măcin/Brăila, după ceva post-procesare.

Măcinul, în prin plan, e la 10km depărtare, iar Brăila, în fundal, deşi nu pare, e la 25 de kilometri.

Ceva mai aproape, drumul de intrare în satul Greci.

Copaci înfloriţi pe lângă sat.

Dat fiind că stăteam bine cu timpul (urcarea durează cam o oră şi jumătate cu multe pauze) am zis să coborâm în şa şi să urcăm pe vf. Călcata.

De-a lungul urcuşului am întâlnit o serie de reprezentanţi ai wildlife-ului local, ţestoase şi guşteri în general. Guşterii nu prea stăteau la pozat însă la coborârea de pe vf. Greci am dat peste unul care a considerat că strategia „Dacă stau nemişcat nu mă vede şi scap” e mai potrivită decât fuga. În consecinţă...

La urcarea spre vf. Călcata peisajul e cam acelaşi. Undeva jos se vede drumul care duce la carieră.

Vf. Călcata (430m) e diferit prin faptul că vederea nu e obstrucţionată de copaci. Din păcate la ora la care am ajuns acolo, vizibilitatea se redusese şi mai mult. Tot pe vârf ne-am întâlnit a treia oară cu o turmă de capre.

Pentru sfârşit, am reeditat manevra de vara trecută de la coborârea de pe Priopcea: „O luăm pe acolo, sigur se poate coborî!”. Or fi munţii Dobrogei ştirbi şi de înălţimea unor dealuri, dar asta nu înseamnă că terenul nu poate fi extraordinar de dificil. De mai multe ori am dat de săritori de zeci de metri care au trebuit să fie ocolite larg.

Mbun, data viitoare o să aleg ceva mai domestic, să fie mai mult trekking decât alpinism. E deja în plan de fapt, doar că nu ştiu când o să ajung acolo.