Transfăgărăşan 2009

Am făcut ce am făcut şi se pare că am ajuns şi anul acesta pe Transfăgărăşan. Anul trecut îmi promisesem solemn că nu mai merg pe Transfăgărăşan în week-end din cauza aglomeraţiei. De fapt nici nu ştiam că merg până într-o joi, acum două săptămâni. Spionii îmi spuseseră că Transfăgărăşanul s-a deschis în sâmbăta de dinainte şi că este încă zăpadă. Am rămas oarecum imun la veste până joi când am fost corupt să îmi iau bicicletă de către Septi care voia şi el să-şi înnoiască bidiviul. Ideea ar fi fost să mergem cu bicicletele prin Braşov să „facem o Poiană”. Dar de la Braşov Transfăgărăşanul e practic la o aruncătură de băţ aşa că am venit cu ideea de a boteza bicicletele în acele de păr de pe coborârea nordică.

Scutind anumite detalii, duminică dimineaţă solstiţiul de vară ne-a prins undeva pe DN1 spre Sibiu. Planul de a ajunge la Bâlea Cascadă în jur de ora 9 a reuşit. Ca de obicei, vremea pe Transfăgărăşan, ca oriunde la altitudine mare, este foarte schimbătoare. Când am oprit la Bâlea Cascadă era nor destul de jos însă nu ploua şi nici nu promitea că ar vrea să facă o astfel de măgărie (sau eram noi prea optimişti).

Înainte de a continua, câteva precizări: mi-am încălcat promisiunea de a mai merge în week-end pe Transfăgărăşan cu condiţia să fie de dimineaţă – se ştie că unul dintre cele mai bune antidoturi pentru domingueros de mierda este trezitul de dimineaţă – într-adevăr la ora 9 erau maxim 10 maşini în parcare la Bâlea Cascadă (anii trecuţi nu era loc de parcare câteva sute de metri mai sus sau mai jos de cabană). A doua precizare este că nu mai urcasem pe o bicicletă de 6-7 ani de zile şi nu aveam de gând să-mi testez rezistenţa drept pentru care am folosit serviciile telecabinei. Pe această cale îi invit pe puriştii pe "doo" roţi să se abţină sau în caz contrar, dacă practică schiul, să nu folosească teleschiul/cabina/sfoara atunci când vor să se dea de-a dura din vârful muntelui.

Aşadar, orele 9 trecute, scoatem bicicletele din maşină şi mergem la telecabină. „Ne luaţi cu biciclete? Sigur, de ce nu? Perfect!”. Drumul fiind deschis orice picnicar cu motor poate să urce la Bâlea Lac fără să plătească la telecabină aşa că a fost loc şi pentru bicicletele noastre. Am plecat aproape imediat (au fost simpatici şi ne-au aşteptat un pic până am urcat cu bicicletele) şi am început urcarea. Mersul cu conserva pe sârmă nu mă încântă în mod special însă trebuie să recunosc că priveliştea e interesantă. Din păcate la al doilea stâlp, cel de lângă cascadă, am intrat într-un nor din care nu am mai ieşit până sus. Sus se plăteşte – au fost iarăşi simpatici şi nu ne-au cerut bani pentru biciclete, doar standardul 15 lei de persoană.

La ieşire din clădirea telecabinei am prins şi unicele raze de soare într-un moment în care norul era indecis.

Am mers un pic pe lângă lac, am băgat bicicletele prin puţină zăpadă dar până la urmă am mers la drum ca să ne începem coborârea. Parcarea de la tunel, deocamdată goală.

Am pornit GPS-ul şi i-am dat bătaie. Şi da, e fain tare tare. Prima parte (acele de păr) am parcurs-o prin nor şi am oprit de mai multe ori pentru diverse poze.

Ceva mai jos, la intrarea pe platoul de deasupra cascadei am dat de un pic de soare dar norul nu ne lăsa în pace.

După platou urmează partea care dă fiori şoferilor, partea din drum care a fost săpată în munte şi care seamănă cu o terasă agăţată de peretele de stâncă. Într-o parte e peretele, în cealaltă parte e o cădere mai mult sau mai puţin liberă de 2-300 de metri. Tot în această zonă sunt şi o serie de semitunele (n-am idee care e termenul tehnic)...

...şi se poate vedea cât de mult s-a muncit la acest drum.

De altfel există şi două plăci comemorative în această zonă. Noi am oprit la Poarta Întâlnirii – pe 16 august 1971 în locul respectiv s-au întâlnit cele două echipe care lucrau din sensuri opuse.

Poarta Geniştilor este un pic mai jos însă nu am mai oprit la ea. De acolo nu am mai făcut opriri până jos la Bâlea Cascadă.

Dacă pare scurt asta este pentru că ESTE un traseu scurt. Sunt 13 kilometri de la lac la cabană, diferenţă de nivel 800 de metri. Depinde cât de repde vrei să-l parcurgi şi de câte ori vrei să opreşti. Spre sfârşit începuse să se aglomereze – se apropia de ora 11 – şi nu mai era nici o plăcere în a merge pe drum cu maşinile pe lângă tine. Trebuie să fie faintastic într-o zi din mijlocul săptămânii acolo.

Asta a fost ediţia 2009 de Transfăgărăşan. N-am prea stat cu aparatul în mână pentru că era al naibii de incomod să-l tot scot din rucsac pentru un singur cadru ca apoi să-l bag la loc şi pentru că eram ocupat să-mi aduc aminte cum se merge pe două roţi. Ne vedem la anul, poate.

Later Edit: Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale din Romania (CNADNR) a deschis circulatia pe DN 7C - Transfagarasan intre 1 iulie si 1 noiembrie, iar pe sectorul de drum Balea Cascada circulatia este interzisa pe timpul noptii, a anuntat miercuri compania printr-un comunicat.

Aşadar am mers pe Transfăgărăşan cât era încă oficial închis.