Şotrile Bike

Acum cam o lună aveam eu un plan măreţ care implica biciclit şi care s-a dus de râpă din pricina vremii (planul are şanse bune să se desfăşoare peste două zile, dar să nu zicem hop încă). În loc de biciclit, m-am suit în maşină şi am mers până la portbagaje.net unde am vizionat soluţii de cărat bicicleta pe maşină. Două ore mai târziu aveam dispozitivul cumparat (băieţii sunt foarte amabili, diversele modele de suporţi pot fi probate pe maşină) şi vremea dădea semne de îmbunătăţire. Aşadar am pus în aplicare planul B: suit bicicletele pe noul suport, condus până în judeţul PH şi biciclit acolo.

Mai exact, am mers pe DN1 până în Nistoreşti unde am facut dreapta pe DJ207 (cu ajutorul GPS-ului, altfel nu-l găseam) şi am mers spre Şotrile. Fain drum, îngust şi foarte virajat, proaspăt asfaltat. Din păcate munca se va duce literalmente de râpă pentru că nu s-au făcut lucrări de amenajare temeinice şi drumul e deja rupt de ape în mai multe locuri. În fine, în Şotrile am cotit la stânga pe DC142 „Valea Fiarelor” despre care v-am mai povestit şi am lăsat maşina la baza pantei. Dacă vă întrebaţi de ce la baza pantei, răspunsul este nu, nu suntem masochişti, doar că am preferat să urcăm panta la începutul şi nu la sfârşitul turei. Tură care avea forma unui circuit, explorat pe Google Earth înainte.

Pe bucata de la Start la Highest Point am crezut că-mi dau obştescul sfârşit de mai multe ori. Indicatorul de la intrare arată pantă 10% însă primul kilometru are o pantă medie de 15%, măsurat pe GPS. Mi se tăiase tot cheful de pozat şi de trăit în general. Acesta mi-a revenit totuşi când am început coborârea. Undeva înainte de Fastest Point am oprit pentru singurele cadre de pe parcursul traseului.

De acolo i-am dat blană până la urcarea în pădurea Voila lângă Câmpina unde iar m-am poticnit. Dar şi coborârea spre Câmpina e antrenantă. Dacă drumul Şotrile Câmpina e pustiu, nu acelaşi lucru se poate spune despre cel care pleacă din Câmpina şi merge către Valea Doftanei, drum pe care lăsasem maşina. 13 kilometri de teren aproape plat foarte neinteresant. În total sunt 23 de kilometri pe care i-am parcurs într-un timp de care îmi este ruşine. La 19.30 eram înapoi la maşină gata de mers spre casă. Dar eu mai aveam încă chef de explorare aşa că, după ce am alimentat cu apă de la un SRL din Câmpina am luat-o spre Telega. La intersecţia din centru am luat-o spre Buştenari, o direcţie neexplorată dar care părea interesantă cel puţin de pe Google Earth. Şi într-adevăr drumul e frumos, nou şi pustiu. Am găsit şi un loc din care probabil se pot vedea şi luminile Bucureştiului noaptea, undeva la marginea câmpului de sonde Buştenari. Acest câmp de sonde e chiar interesant, fiind situat în pădure. Ne-am oprit pe un drum lăturalnic pentru câteva minute.

Cum arată maşina cu bicicletele la spinare.

Când am încercat să continui drumul am descoperit că în Buştenari se termină asfaltul aşa că am făcut cale întoarsă. Era aproape întuneric şi venea furtuna. Aveam să descopăr mai târziu că mai erau 9 kilometri până la drum. Ultimele cadre, la coborârea spre Câmpina, una cu „zum”...

...şi o panoramă.

Şi cam atât.

Niculiţel

A doua zi după ce am mers la Cheile Tişiţei am trecut Dunărea pentru o plimbare ceva mai scurtă: Galaţi-Niculiţel-Horia-Brăila-Galaţi. Pentru că totuşi aveam de ajuns şi la Bucureşti în aceeaşi zi, am plecat devreme şi am trecut cu bacul de ora 8. Între Luncaviţa şi Rachelu am oprit la o lutărie să încerc să pozez prigorii însă erau prea sperioase aşa că am renunţat.

După Isaccea am cotit la dreapta spre Niculiţel. Drumul e prost vreo 3 kilometri până în sat. E vorba despre DJ 229 care continuă până departe la Sarichioi pe malul lacului Razim. După ieşirea din sat urmează o bucată de drum (vreo 5 kilometri până în Valea Teilor) care e sub orice critică şi nu se poate parcurge decât cu 5-10 km/h. Drumul l-am mai parcurs acum un an, fiind totodată singura ocazie în care o căruţă m-a depăşit, eu fiind în maşină. Am mai văzut drum aşa prost de la Jurilovca spre Salcia însă nu m-am încumetat să-l străbat.

De la ieşirea din sat drumul urcă prin pădure pe serpentine. Prima oprire am făcut-o într-un loc în care mai fusesem însă nu apucasem să fac poze. Imediat după ultima curbă de urcare se fac două drumuri la dreapta prin pădure. Amândouă duc după vreo 200 de metri pe platoul unuia dintre releele de telecomunicaţii din zonă şi unde se află de asemenea şi un monument ridicat pentru cei ce au luptat în cele două războaie mondiale (oameni din Niculiţel).

De pe platou se deschide o panoramă foarte bună asupra satului Niculiţel.

Detaliu din panoramă.

Un pic de geografie, profitând de faptul că era încă dimineaţă şi vizibilitatea aş putea zice că era maximă. Cam asta se poate face cu un 300mm în condiţii de vizibilitate bune: În prim plan, la 10 kilometri se vede Isaccea şi Dunărea, apoi la ~15 kilometri un sat ucrainean al cărui nume este Orlovka, lacul Cahul la 20+ kilometri, satul ucrainean Lymanske la 30 de kilometri, satul Чишмикиой (ha ha, aşa l-am găsit pe wikimapia) la 40 de kilometri şi în fine şirul de copaci care abia se distinge în zare pe vârful dealului, la 50 de kilometri.

Altă lecţie de geografie, legată de lacurile din zonă. Ghiciţi care e Dunărea dintre ochiurile de apă din imagine.

Acum şi explicaţiile: Primul ochi de apă (cel mai apropiat) este Lacul Gorgonel (denumire găsită pe o hartă ceva mai veche). Următorul este Lacul lui Gâscă (şi este vizibil şi un colţ din Lacul Saon). Abia a treia întindere de apă este Dunărea. De remarcat că este vizibil unul dintre stâlpii liniei de 750 de kV care trece Dunărea, un stâlp imens faţă de cei normali care se văd alături, de 3-4 ori mai mici. Ultima întindere de apă este Lacul Orlovka. Apoi mulţi kilometri de câmpie uşor înclinată.

Am lăsat în urmă Monumentul Eroilor şi am continuat drumul spre Valea Teilor. La un moment dat se iese din pădure într-un fel de poiană foarte mare în care se cultivă diverse cereale. Cum ziceam, zi faină tare, cu cer albastru fără nici un nor. Bine, poate un norişor acolo...

De fapt nori mai erau, doar că în altă direcţie.

În zonă plănuiesc să revin pentru că există o serie de drumuri prin pădure care pot fi făcute doar cu bicicleta. Zona este pustie din cauza drumului care sperie pe oricine (din nou, dacă se merge cu răbdare, maşina nu va păţi nimic) aşa că nu e nimeni la grătar cu muzică.

Continuând drumul prin Valea Teilor se ajunge la o zonă unde este asfaltată o singură jumătate a drumului, dar e mai bine decât nimic. Abia după Alba se ajunge la un asfalt cât de cât intact.

Rampa din fundal care închide priveliştea este unul din versanţii Dealului Consul, un inselberg de 300+ metri care promite să fie interesant. Sunt şi ceva mine de uraniu abandonate prin zonă. Mă rog, rămâne pentru o dată viitoare.

După Alba se ajunge din nou la DN şi noi am făcut dreapta spre Horia şi în cele din urmă Brăila. La Horia am mai făcut o mică deviaţie spre Nifon ca să vedem Lacul Horia.

Tot nori...

...şi vreme faină.

Proprietate privată pare-se – semn probabil menit să dea o justificate perceperii unei taxe pentru pescuit în zonă. Ce-i drept, erau mulţi pescari.

De la lac nu am mai oprit nicăieri, doar la trecere bac la Brăila, unde am mai tras nişte cadre.

Şi atât. Cum ziceam, mă voi întoarce pe acolo, pe două roţi cel mai probabil.

Cheile Tişiţei

Aşa cum ziceam, am ajuns din nou pe la Lepşa cu scopul declarat de a ajunge în rezervaţia „Cheile Tişiţei”. Eu cu o maşină semiplină am plecat din Galaţi şi l-am convins prin diverse vicleşuguri şi pe Paul să vină de pe partea cealaltă a munţilor tot cu o maşină semiplină. Vicleşuguri pentru că, deşi Braşovul e mult mai aproape decât Galaţiul de Lepşa, trebuie trecut pasul Ojdula-Greşu (al cărui nume nu-l cunosc) – 24 de kilometri de drum forestier să-i zicem. Mai multe despre asta mai încolo.

Ne-am înşirat la drum devreme, pe la vreo 9, pentru că distanţa este destul de mare. În principiu excursia se poate face şi din Bucureşti însă devine foarte obositor – nici din Galaţi nu a fost chiar lejer. Am descoperit că au mai asfaltat o bucată bună din DN2D, până la intrarea în Tulnici parcă. După Tulnici până în Lepşa din nou e prost însă în Lepşa, iar surpriză, au asfaltat până aproape de intrarea în Greşu. Em mers relativ încet pentru că se lucrează în continuare şi pentru că am oprit după diverse provizii. Înţelegerea cu Paul era să mergem unul către celălalt până ne întâlnim, aşa că n-am rămas în Lepşa şi am continuat în necunoscut. Am ieşit din Greşu şi am început urcarea în trecătoare. O maşină şi atât. Zona nu e complet pustie, mai trece câte o maşină la 15 minute şi sunt vreo câteva puncte de lucru ale drumarilor însă e de reţinut că nu e semnal la mobil.

Drumul are pe alocuri un asfalt foarte vechi, probabil primul şi singurul pe care l-a văzut vreodată acest drum de când a fost făcut. În rest macadam sau pământ bătătorit. Planul este ca acest drum (DN2D) să se refacă complet până în 2013 – nu e chiar o lucrare mică – ~240 de milioane de euro pentru 118 kilometri, lăţire de la 6 la 9 metri, 31 poduri (dintre care cel mai mare are peste 200 de metri lungime), 245 de podeţe şi un pasaj CFR. Ideea drumului, pe lângă scurtarea drumului către Braşov cu 40 de kilometri, este şi dezvoltarea turistică a zonei.

Revenind la excursia noastră, după ce am apreciat eu că ar fi jumătatea drumului am oprit un pic să analizăm situaţia. Nici urmă de maşină de Braşov din sens opus în schimb foarte foarte frig cu nor şi vânt. Ne-am urcat la loc în maşină şi am continuat până am ajuns la graniţa dintre judeţele Vrancea şi Covasna, aproape de ora 12. Tradiţional graniţa de judeţe se pune în punctul cel mai înalt aşa că am presupus că ne aflam în trecătoare şi cum drumul părea să coboare în continuare ne-am dat jos şi ne-am pus pe aşteptat. Din punctul respectiv mai sunt 28 de kilometri până la Târgu Secuiesc şi vreo 15 cred până în Ojdula unde reîncepe asfaltul.

Ne-am plimbat prin preajmă un pic, dar nu prea departe după ce am citit panoul cu „Vă aflaţi într-o zonă de protecţie a carnivorelor mari”. Până la urmă a apărut şi BV-ul, boscorodind. Că de fapt nu e aia trecătoarea, că de ce ne opriserăm, că drumul e foarte prost la urcare din Ojdula, etc. În fine, am întors maşina şi am început coborârea spre Greşu. La intrare în Greşu am oprit pentru o poză cu casa verde cu anexă albastră, casă izolată de restul satului cam la jumătate de kilometru.

Odată ajunşi în Lepşa, am căutat drumul spre intrarea în rezervaţie, comparând cu ce văzusem pe Google Earth. De găsit l-am găsit însă e posibil să fie o afacere mai bună să laşi maşina înainte de pod şi să mergi pe jos 15 minute. Drumul e mai mult o uliţă pe sub poala pădurii iar dacă apare cumva maşină din sens opus e cu probleme. În sfârşit, am ajuns la intrare în rezervaţie, am parcat, am plătit intrarea (3 lei de persoană) şi am intrat. De notat că la intrare este acelaşi panou cu zona de protecţie a carnivorelor mari. Cică urşii ar fi problema (e şi un ghid scurt acolo care poate fi parafrazat cam aşa: în principiu ei fug de voi şi nu o să vă întâlniţi. Dar dacă vă întâlniţi, vă retrageţi cu faţa la el şi oricum pleacă şi el. Dar dacă nu pleacă şi vă atacă atunci ghemuiţi-vă la pământ. Ghidul se termina aici, nu preciza ce să faci dacă ursul începe să morfolească la un picior). Lupii şi râşii n-ar fi problematici, conform panoului ei doar pot să muşte şi să zgârie. Ah da, mai era şi o notă separată că dacă vedem pui de urs să ne retragem imediat din zonă pentru că, citez, „contactul cu rusoaica poate fi fatal”. Recomandarea panoului era să intrăm în rezervaţie însoţiţi de personal de la ocolul silvic dar nenea padurarul care ne-a tăiat bilete nu dădea semne ca ar şti de regula asta. Ne-am mai liniştit totuşi pentru că din rezervaţie se întorcea un grup mare de copii (mai mănâncă ursul, dar cât? – sunt curios dacă au ieşit la numărătoare la autocar – „Copii, l-a văzut cineva pe Popescu? –L-am văzut eu doamna profesoară, era mai în urmă”, ha ha). Din păcate nu prea am poze acceptabile din rezervaţie din motiv de lumină prea puternică - miezul zilei - şi umbre aiurea. Asta de exemplu este cascada de imediat de după intrare.

Traseul din rezervaţie are 9 kilometri. Noi ajunsesem prea târziu ca să încercăm să-i parcurgem pe toţi. Se pare de asemenea că nu am ajuns la locurile mai interesante (nu am înaintat decât 3 kilometri) cum ar fi arcadele sau tunelul. Din ce am înţeles, acestea au servit unei mocăniţe care a fost dezafectată în anii 20 sau, după alte surse, nu ar fi fost niciodată construită. Din porţiunea pe care am văzut-o eu, o parte ar semăna cu un terasament de cale ferată îngustă însă lipsesc cu desăvârşire orice urme – traverse, şuruburi, şine, etc. Plus că la un moment dat traseul se întrerupe şi devine o potecă greu de urmat şi cu piciorul. Există şi un pod de beton care pare foarte vechi însă nu pare să fie de cale ferată.

Din nou, e ciudată amplasarea lui acolo, pentru că în chei nu poate intra nimic mai mult decât o motocicletă iar podul este lat pentru o maşină şi jumătate. Mă rog, dacă ştie cineva cum e cu mocăniţa din Cheile Tişiţei, as aprecia dacă mi-ar spune şi mie.

Cum ziceam, nu prea aveam timp la dispoziţie, pe la 14.30 eram înapoi la intrare pentru că partea braşoveană a expediţiei avea de ajuns undeva până în ora 18. Oricum nici eu nu eram pregătit de o plimbărică de 18 kilometri aşa că nu am fost dezamăgit. Pentru că mai aveau un pic de timp, am trecut şi pe la cascada Putna.

Cabana restaurant închisă, situată chiar lângă cascadă.

Vizita noastră la cascadă a coincis şi cu începutul ploii. Braşovul şi-a luat picioarele la spinare ca să poată să treacă munţii cât mai repede în caz că se înteţea ploaia iar eu am luat-o spre Soveja, după cum am povestit în episodul anterior.

De la Soveja am mers spre Focşani pe varianta Panciu şi am oprit în Focşani pentru masă la un restaurant destul de ok undeva pe o stradă mai retrasă şi umbrită. Memoria nu mă ajută acum, nu mai ţin minte numele sau ce am mâncat însă nu a fost memorabil nici în bine, nici în rău. Am ajuns înapoi la Galaţi pe la 21, pe lumină, am dormit iar a doua zi eram din nou pe baricade. Dar despre asta în episodul viitor.

DN2L update

Aşa cum promisesem prin iarnă, am revenit la Lepşa cu planuri măreţe de a ajunge în Soveja. Aşa cum povesteam data trecută, tronsonul de drum Lepşa-Soveja este oficial închis, fapt de altfel semnalizat la ambele capete.

Cele două vaduri care în iarnă erau garnisite cu praguri de gheaţă sunt acum foarte uşor de trecut. E bine totuşi că sperie picnicarii şi restul drumului e pustiu. Următoarea imagine e cu dedicaţie pentru Toma Necredinciosu’ Paul, care se îndoia foarte tare că se face ceva în privinţa acestui drum.

Cele trei podeţe luate de apă sunt aşadar în reconstrucţie. Totuşi ce e îngrijorătoare e starea în care se găseşte restul drumului. Asupra lui nu s-au mai efectuat lucrari de întreţinere de foarte mult timp şi în mai multe locuri carosabilul s-a surpat şi va fi nevoie de multă muncă pentru a-l aduce într-o stare bună. Dacă îmi aduc bine aminte sunt 3 sau 4 locuri mai dificile. Unul dintre aceste locuri este la trecerea prin fâneaţa de la ieşire din Lepşa.

Asfaltul e ondulat puternic pe un sens şi distrus aproape în totalitate pe celălalt.

Cu toate astea, drumul e foarte frumos. Sunt cam 13 kilometri, cea mai mare parte prin pădure. Dacă se merge calm, maşina nu va păţi nimic, indiferent de ce poveşti aţi auzit.

În caz că vă întrebaţi, da, cu aceeaşi ocazie am fost şi pe drumul Greşu-Ojdula până la graniţa dintre judeţele Vrancea şi Covasna, dar despre asta în emisiunea următoare.

UPDATE (24 Nov 2009): podețele au fost refăcute, nu se mai trece prin râu iar porțiunea complet distrusă de apă a fost refăcută. Totuși, drumul e în continuare închis.