Cheile Tişiţei

Aşa cum ziceam, am ajuns din nou pe la Lepşa cu scopul declarat de a ajunge în rezervaţia „Cheile Tişiţei”. Eu cu o maşină semiplină am plecat din Galaţi şi l-am convins prin diverse vicleşuguri şi pe Paul să vină de pe partea cealaltă a munţilor tot cu o maşină semiplină. Vicleşuguri pentru că, deşi Braşovul e mult mai aproape decât Galaţiul de Lepşa, trebuie trecut pasul Ojdula-Greşu (al cărui nume nu-l cunosc) – 24 de kilometri de drum forestier să-i zicem. Mai multe despre asta mai încolo.

Ne-am înşirat la drum devreme, pe la vreo 9, pentru că distanţa este destul de mare. În principiu excursia se poate face şi din Bucureşti însă devine foarte obositor – nici din Galaţi nu a fost chiar lejer. Am descoperit că au mai asfaltat o bucată bună din DN2D, până la intrarea în Tulnici parcă. După Tulnici până în Lepşa din nou e prost însă în Lepşa, iar surpriză, au asfaltat până aproape de intrarea în Greşu. Em mers relativ încet pentru că se lucrează în continuare şi pentru că am oprit după diverse provizii. Înţelegerea cu Paul era să mergem unul către celălalt până ne întâlnim, aşa că n-am rămas în Lepşa şi am continuat în necunoscut. Am ieşit din Greşu şi am început urcarea în trecătoare. O maşină şi atât. Zona nu e complet pustie, mai trece câte o maşină la 15 minute şi sunt vreo câteva puncte de lucru ale drumarilor însă e de reţinut că nu e semnal la mobil.

Drumul are pe alocuri un asfalt foarte vechi, probabil primul şi singurul pe care l-a văzut vreodată acest drum de când a fost făcut. În rest macadam sau pământ bătătorit. Planul este ca acest drum (DN2D) să se refacă complet până în 2013 – nu e chiar o lucrare mică – ~240 de milioane de euro pentru 118 kilometri, lăţire de la 6 la 9 metri, 31 poduri (dintre care cel mai mare are peste 200 de metri lungime), 245 de podeţe şi un pasaj CFR. Ideea drumului, pe lângă scurtarea drumului către Braşov cu 40 de kilometri, este şi dezvoltarea turistică a zonei.

Revenind la excursia noastră, după ce am apreciat eu că ar fi jumătatea drumului am oprit un pic să analizăm situaţia. Nici urmă de maşină de Braşov din sens opus în schimb foarte foarte frig cu nor şi vânt. Ne-am urcat la loc în maşină şi am continuat până am ajuns la graniţa dintre judeţele Vrancea şi Covasna, aproape de ora 12. Tradiţional graniţa de judeţe se pune în punctul cel mai înalt aşa că am presupus că ne aflam în trecătoare şi cum drumul părea să coboare în continuare ne-am dat jos şi ne-am pus pe aşteptat. Din punctul respectiv mai sunt 28 de kilometri până la Târgu Secuiesc şi vreo 15 cred până în Ojdula unde reîncepe asfaltul.

Ne-am plimbat prin preajmă un pic, dar nu prea departe după ce am citit panoul cu „Vă aflaţi într-o zonă de protecţie a carnivorelor mari”. Până la urmă a apărut şi BV-ul, boscorodind. Că de fapt nu e aia trecătoarea, că de ce ne opriserăm, că drumul e foarte prost la urcare din Ojdula, etc. În fine, am întors maşina şi am început coborârea spre Greşu. La intrare în Greşu am oprit pentru o poză cu casa verde cu anexă albastră, casă izolată de restul satului cam la jumătate de kilometru.

Odată ajunşi în Lepşa, am căutat drumul spre intrarea în rezervaţie, comparând cu ce văzusem pe Google Earth. De găsit l-am găsit însă e posibil să fie o afacere mai bună să laşi maşina înainte de pod şi să mergi pe jos 15 minute. Drumul e mai mult o uliţă pe sub poala pădurii iar dacă apare cumva maşină din sens opus e cu probleme. În sfârşit, am ajuns la intrare în rezervaţie, am parcat, am plătit intrarea (3 lei de persoană) şi am intrat. De notat că la intrare este acelaşi panou cu zona de protecţie a carnivorelor mari. Cică urşii ar fi problema (e şi un ghid scurt acolo care poate fi parafrazat cam aşa: în principiu ei fug de voi şi nu o să vă întâlniţi. Dar dacă vă întâlniţi, vă retrageţi cu faţa la el şi oricum pleacă şi el. Dar dacă nu pleacă şi vă atacă atunci ghemuiţi-vă la pământ. Ghidul se termina aici, nu preciza ce să faci dacă ursul începe să morfolească la un picior). Lupii şi râşii n-ar fi problematici, conform panoului ei doar pot să muşte şi să zgârie. Ah da, mai era şi o notă separată că dacă vedem pui de urs să ne retragem imediat din zonă pentru că, citez, „contactul cu rusoaica poate fi fatal”. Recomandarea panoului era să intrăm în rezervaţie însoţiţi de personal de la ocolul silvic dar nenea padurarul care ne-a tăiat bilete nu dădea semne ca ar şti de regula asta. Ne-am mai liniştit totuşi pentru că din rezervaţie se întorcea un grup mare de copii (mai mănâncă ursul, dar cât? – sunt curios dacă au ieşit la numărătoare la autocar – „Copii, l-a văzut cineva pe Popescu? –L-am văzut eu doamna profesoară, era mai în urmă”, ha ha). Din păcate nu prea am poze acceptabile din rezervaţie din motiv de lumină prea puternică - miezul zilei - şi umbre aiurea. Asta de exemplu este cascada de imediat de după intrare.

Traseul din rezervaţie are 9 kilometri. Noi ajunsesem prea târziu ca să încercăm să-i parcurgem pe toţi. Se pare de asemenea că nu am ajuns la locurile mai interesante (nu am înaintat decât 3 kilometri) cum ar fi arcadele sau tunelul. Din ce am înţeles, acestea au servit unei mocăniţe care a fost dezafectată în anii 20 sau, după alte surse, nu ar fi fost niciodată construită. Din porţiunea pe care am văzut-o eu, o parte ar semăna cu un terasament de cale ferată îngustă însă lipsesc cu desăvârşire orice urme – traverse, şuruburi, şine, etc. Plus că la un moment dat traseul se întrerupe şi devine o potecă greu de urmat şi cu piciorul. Există şi un pod de beton care pare foarte vechi însă nu pare să fie de cale ferată.

Din nou, e ciudată amplasarea lui acolo, pentru că în chei nu poate intra nimic mai mult decât o motocicletă iar podul este lat pentru o maşină şi jumătate. Mă rog, dacă ştie cineva cum e cu mocăniţa din Cheile Tişiţei, as aprecia dacă mi-ar spune şi mie.

Cum ziceam, nu prea aveam timp la dispoziţie, pe la 14.30 eram înapoi la intrare pentru că partea braşoveană a expediţiei avea de ajuns undeva până în ora 18. Oricum nici eu nu eram pregătit de o plimbărică de 18 kilometri aşa că nu am fost dezamăgit. Pentru că mai aveau un pic de timp, am trecut şi pe la cascada Putna.

Cabana restaurant închisă, situată chiar lângă cascadă.

Vizita noastră la cascadă a coincis şi cu începutul ploii. Braşovul şi-a luat picioarele la spinare ca să poată să treacă munţii cât mai repede în caz că se înteţea ploaia iar eu am luat-o spre Soveja, după cum am povestit în episodul anterior.

De la Soveja am mers spre Focşani pe varianta Panciu şi am oprit în Focşani pentru masă la un restaurant destul de ok undeva pe o stradă mai retrasă şi umbrită. Memoria nu mă ajută acum, nu mai ţin minte numele sau ce am mâncat însă nu a fost memorabil nici în bine, nici în rău. Am ajuns înapoi la Galaţi pe la 21, pe lumină, am dormit iar a doua zi eram din nou pe baricade. Dar despre asta în episodul viitor.