Niculiţel

A doua zi după ce am mers la Cheile Tişiţei am trecut Dunărea pentru o plimbare ceva mai scurtă: Galaţi-Niculiţel-Horia-Brăila-Galaţi. Pentru că totuşi aveam de ajuns şi la Bucureşti în aceeaşi zi, am plecat devreme şi am trecut cu bacul de ora 8. Între Luncaviţa şi Rachelu am oprit la o lutărie să încerc să pozez prigorii însă erau prea sperioase aşa că am renunţat.

După Isaccea am cotit la dreapta spre Niculiţel. Drumul e prost vreo 3 kilometri până în sat. E vorba despre DJ 229 care continuă până departe la Sarichioi pe malul lacului Razim. După ieşirea din sat urmează o bucată de drum (vreo 5 kilometri până în Valea Teilor) care e sub orice critică şi nu se poate parcurge decât cu 5-10 km/h. Drumul l-am mai parcurs acum un an, fiind totodată singura ocazie în care o căruţă m-a depăşit, eu fiind în maşină. Am mai văzut drum aşa prost de la Jurilovca spre Salcia însă nu m-am încumetat să-l străbat.

De la ieşirea din sat drumul urcă prin pădure pe serpentine. Prima oprire am făcut-o într-un loc în care mai fusesem însă nu apucasem să fac poze. Imediat după ultima curbă de urcare se fac două drumuri la dreapta prin pădure. Amândouă duc după vreo 200 de metri pe platoul unuia dintre releele de telecomunicaţii din zonă şi unde se află de asemenea şi un monument ridicat pentru cei ce au luptat în cele două războaie mondiale (oameni din Niculiţel).

De pe platou se deschide o panoramă foarte bună asupra satului Niculiţel.

Detaliu din panoramă.

Un pic de geografie, profitând de faptul că era încă dimineaţă şi vizibilitatea aş putea zice că era maximă. Cam asta se poate face cu un 300mm în condiţii de vizibilitate bune: În prim plan, la 10 kilometri se vede Isaccea şi Dunărea, apoi la ~15 kilometri un sat ucrainean al cărui nume este Orlovka, lacul Cahul la 20+ kilometri, satul ucrainean Lymanske la 30 de kilometri, satul Чишмикиой (ha ha, aşa l-am găsit pe wikimapia) la 40 de kilometri şi în fine şirul de copaci care abia se distinge în zare pe vârful dealului, la 50 de kilometri.

Altă lecţie de geografie, legată de lacurile din zonă. Ghiciţi care e Dunărea dintre ochiurile de apă din imagine.

Acum şi explicaţiile: Primul ochi de apă (cel mai apropiat) este Lacul Gorgonel (denumire găsită pe o hartă ceva mai veche). Următorul este Lacul lui Gâscă (şi este vizibil şi un colţ din Lacul Saon). Abia a treia întindere de apă este Dunărea. De remarcat că este vizibil unul dintre stâlpii liniei de 750 de kV care trece Dunărea, un stâlp imens faţă de cei normali care se văd alături, de 3-4 ori mai mici. Ultima întindere de apă este Lacul Orlovka. Apoi mulţi kilometri de câmpie uşor înclinată.

Am lăsat în urmă Monumentul Eroilor şi am continuat drumul spre Valea Teilor. La un moment dat se iese din pădure într-un fel de poiană foarte mare în care se cultivă diverse cereale. Cum ziceam, zi faină tare, cu cer albastru fără nici un nor. Bine, poate un norişor acolo...

De fapt nori mai erau, doar că în altă direcţie.

În zonă plănuiesc să revin pentru că există o serie de drumuri prin pădure care pot fi făcute doar cu bicicleta. Zona este pustie din cauza drumului care sperie pe oricine (din nou, dacă se merge cu răbdare, maşina nu va păţi nimic) aşa că nu e nimeni la grătar cu muzică.

Continuând drumul prin Valea Teilor se ajunge la o zonă unde este asfaltată o singură jumătate a drumului, dar e mai bine decât nimic. Abia după Alba se ajunge la un asfalt cât de cât intact.

Rampa din fundal care închide priveliştea este unul din versanţii Dealului Consul, un inselberg de 300+ metri care promite să fie interesant. Sunt şi ceva mine de uraniu abandonate prin zonă. Mă rog, rămâne pentru o dată viitoare.

După Alba se ajunge din nou la DN şi noi am făcut dreapta spre Horia şi în cele din urmă Brăila. La Horia am mai făcut o mică deviaţie spre Nifon ca să vedem Lacul Horia.

Tot nori...

...şi vreme faină.

Proprietate privată pare-se – semn probabil menit să dea o justificate perceperii unei taxe pentru pescuit în zonă. Ce-i drept, erau mulţi pescari.

De la lac nu am mai oprit nicăieri, doar la trecere bac la Brăila, unde am mai tras nişte cadre.

Şi atât. Cum ziceam, mă voi întoarce pe acolo, pe două roţi cel mai probabil.