Muzeul Aviaţiei

Continui întreruperea (ca să zic aşa) de la firul normal al întâmplărilor pentru a relata ce mi-au văzut ochii la Muzeul Aviaţiei. Plus că ar trebui să fie puţin text şi la momentul curent mă încearcă o lene cruntă.

Se făcea că era Ziua Forţelor Aeriene şi că Baza Militară 96 (parcă) de la Otopeni era deschisă publicului. De fapt se făcea că eram oarecum prost informaţi pentru că am fost până acolo şi totul fusese anulat din cauza vremii. Mmmmkay...ce să facem? Întoarcere 180 grade, cap compas Pipera. Nu, nu la muncă, ci la Muzeul Aviaţiei. Am parcat maşinile şi am intrat în incintă. Fiind sărbătoarea lor, era gratis vizitarea. Şi am vizitat mai întâi pavilionul. Am văzut bucăţi din elicea lui Vlaicu, machete la scara 1:1 ale avioanelor de epocă toate garnisite cu explicaţii de la dl. Custode, foarte amabil de altfel. De exemplu acesta este registrul în care erau consemnaţi piloţii care au absolvit şcoala de pilotaj de la noi, prima pagină. De la dl. Custode am aflat că Negrescu a fost de fapt al doilea pilot român însă din cauza unor animozităţi între el şi păstrătorul registrului, a fost trecut al treilea, după Zorileanu. În caz că vă întrebaţi, dunga roşie nu e de bine.

Interiorul pavilionului

În pavilion este şi un IAR 80, avionul de vânătoare românesc din Al Doilea Război Mondial care mi se pare asemănător cu Hawker Hurricane ca linii generale. Din păcate are pictat pe el un Mickey Mouse călare şi zâmbitor cu o suliţă în mână (?!?), care ar fi emblema escadrilei Pipera (sau ceva asemănător...oricum întrebarea rămâne... DE CE?).

Într-un alt hangar mai mic, nişte MIG-uri mai renovate.

„Interzis pornirea motorului cu dopul pus”. Dop, ce dop?

Aaaa, acest dop...

Din hangarul mic, ţop afară unde sunt mult mai multe exemplare dar mai deloc întreţinute. Faptul că vizita s-a petrecut acum mai bine de o lună cred că mă va impiedica să reproduc aici majoritatea modelelor de avioane din imagini.

Un MIG x unde x are o valoare pozitivă până în 10. Arătare ce te face să te întrebi cum zburau drăcoveniile.

În fundal cladirile corporatiste din Pipera, construite pe fosta pistă a aerodromului Pipera.

Un alt MIG, de data asta y, unde y>x dar nu depăşeşte 19 sau ceva asemănător. Din nou, aerodinamică de cărămidă.

De fapt la ieşirea din hangar sunt o serie întreagă de MIG-uri, aşezate în ordinea evoluţiei, ca mormolocii în borcane de formol. Gradul de hidoşenie este comparabil.

Altă uşă a hangarului, unde un cuplu mai în vârstă aştepta. Mamaie şi tataie se ţineau totuşi bine.

Mi-a plăcut numărul ARO-ului, cel dintâi ARO al ţării.

De la hangar se intră zona întinsă a curţii. Unul-două avioane ceheşti, câteva MIG-uri al căror model se repetă, ceva de antrenament...

...un MIG 21...

...ceva mai modern, un MIG 29 Sniper...

...nişte elicoptere – vreo trei MI-8, un Puma vechi tare şi un Allouette III. Poze cu MI 8-urile.

Palele de la rotoarele principale sunt puse la pastrare alături.

Există de asemenea secţiunea „lucruri lăsate în paragină” care are farmecul ei aparte.

Şi cam atât. Scopul nu e să vă conving să vă duceţi. Eu o să revin cu plăcere probabil (am fost pe fugă mai tot timpul).

Tour de Niculiţel

Înainte de isprava cu Periboina, mai exact în ziua de dinainte, am mai avut o escapadă pe două roţi de data asta în munţii Măcinului. De când umblam prin liceu cu bicicleta prin împrejurimile Galaţiului mi-am dorit să fac asta. Acum că pot transporta bicicleta cu maşina, pot ajunge liniştit unde doresc şi pot să-mi consum energia pe traseul ales de mine, fără să-mi risc dorsala pe cine ştie ce DN.

Cu traseul ales de dinainte şi studiat pe Google Earth am pornit la drum la orele şepte trecute. Un prim bonus al zilei a venit la trecere bac unde am fost ultima maşină pe bacul de 7.30. Ideea era ca să ne facem traseul până în prânz ca mai apoi să ne continuăm drumul spre mare. Traseul ales era circular pornind din Niculiţel, ajungând peste deal în Nifon şi apoi încă o dată peste deal dar pe alt traseu, tot în Niculiţel. Un traseu circular e întotdeauna preferabil unuia liniar unde trebuie să te întorci pe acelaşi drum pe care ai venit.

La ieşirea din Luncaviţa am avut o revelaţie, şi anume că parcurgerea în sens opus faţă de cel planuit iniţial s-ar putea să fie mai avantajoasă. Zis şi făcut, am cotit spre Mânăstirea Cocoş pe un drum numai de mine ştiut (şi de camioanele de la cariera Niculiţel) şi puţin după ora 8.15 eram în parcarea lăcaşului de cult. Am dat jos bicicletele, am strâns suportul, ne-am echipat şi am pornit la drum. Drumul începe cu o urcare destul de neplăcută ca şi gradient însă abordabilă. Partea bună a fost că 75% sau mai mult din traseu a fost prin pădure, pădure care trebuie să arate fantastic toamna.

Relativ repede se ajunge pe culme şi se începe lunga coborâre spre Niculiţel. De fapt o perioadă se merge ca pe teren plat ca mai apoi să înceapă coborârea. Drumul e blocat de nişte bălţi în două locuri dar există variante ocolitoare. Ultima parte a coborârii este mai alertă (jantele frigeau când am ajuns jos şi am simţit pentru prima oară miros de cauciuc ars de la saboţi – plus că am descoperit că frânele îşi pierd eficienţa când depăşesc o anumită temperatură). Satul Nifon se află pe DJ222A (Luncaviţa-Nifon prin Pasul Teilor), un drum pe care îl am trecut pe o listă de mult timp încoace, dar pe care îl voi parcurge mai spre toamnă. La ieşire din Nifon am făcut stânga din nou pe macadam, nu înainte de producerea unui fotodocument.

Urcarea din Nifon e lină şi durează relativ mult. Se reintră în pădure repede…

…pădure care e mai deasă de data asta, uneori făcând umbră completă. La o curbă am dat de o exploatare forestieră şi de câinii aferenţi. Din fericire era şi paznicul acolo şi ne-a asigurat că nu e pericol. Am schimbat două vorbe, n-am lăsat mirosiţi de câini şi am plecat mai departe. Am micdejunat înainte să înceapă urcarea mai grea, dar nu prea mult pentru că şi roiurile de ţânţari micdejunau din noi. Până la urmă am trecut dealul cu ceva chin şi am dat în DJ229, despre care am mai povestit recent. E la fel de rău cu gropile şi pe bicicletă. De acolo am mai urcat o bucată şi apoi am început coborârea salbatică spre Niculiţel. Noroc că drumul e slab circulat.

Cele două Magellan-uri

În Niculiţel am oprit la prima bodegă şi am luat ceva rece şi apoi am continuat pe cei 6 km de drum până la mânăstirea Cocoş unde am găsit maşina în bună stare, doar cu 1kg de găinaţ de rândunică pe ea – dragele de ele, îşi fac cuib în turla porţii.

Traseul a avut 17+19km potrivit GPS-ului. Din două bucăţi pentru că undeva părin pădure aplicaţia s-a gândit că ar fi potrivit să dea eroare şi să se închidă. Timp total, undeva aproape de 5 ore, cu urcat de două ori de la ~100m la ~300m (n-am încredere în altitudinile raportate de GPS). Vitezele maxime sunt secrete, ca de obicei. Track-ul arată cam aşa...

Periboina

Motto: „-Ai mai fost pe aici? –Doar cu gândul...”

Întrerup şirul cronologic al povestirilor (sunt rămas în urmă bine de tot aşa că nu mai contează) pentru a relata cea mai recentă ispravă. Acest post ar fi trebuit să se numească „Gura Portiţei” dar pentru că nu am ajuns până acolo mă voi mulţumi cu Periboina. La fel de bine ar fi putut să se numească „Bike(s) on the beach” – referire la un thread de pe un forum de unde am furat ideea acum un an.

Lungimea şi dificultatea traseului ales deterimnă ora de trezire. În acest caz a fost vorba de ora 5.50. Fiind la mare, am zis să împuşcăm doi iepuri dintr-un foc şi am mers până pe plajă să vedem răsăritul. Noi plus încă o duzină de fraieri am stat 5 minute să privim bariera de nori de la răsărit. Având peşti mai mari de fript, ca să zic aşa, ne-am întors la maşină şi i-am pus în spinare bicicletele. Din Năvodari şi până în Vadu sunt 25 de kilometri iar de la Vadu la Canalul 2 sunt încă 20. Explic imediat.

Planul era următorul: de mers cu maşina până în Vadu, sat de la marginea Grindului Chituc, şi de acolo de mers pe grind până la primul canal deversor (care din câte ştiu se cheamă Canalul 2) care leagă lacul Sinoe de Marea Neagră. Acolo am fi lăsat maşina şi am fi continuat pe biciclete 5km până la Periboina (tot un canal deversor) şi apoi încă 10km până la Gura Portiţei. Simplu pe hârtie, 30 de kilometri, nici prea mult nici prea puţin. Evident, după cum se poate observa şi din titlu, lucrurile nu au mers chiar aşa.

Până la Vadu totul a mers bine, chiar încurajator. Am găsit chiar indicatoare cu Grindul Chituc şi Periboina. Am trecut şi pe lângă ceea ce credeam eu că e o fabrică pentru procesarea stufului, o relicvă comunistă care iese în evidenţă în peisaj. Mai târziu am aflat că de fapt este vorba despre IMR sau Întreprinderea de Metale Rare – o unitate menită să extragă titan şi zirconiu din aluviunile de pe grind. Unii zic că de fapt nisipurile de pe grind ar fi fost uranifere. Cert este că a fost un obiectiv foarte bine păzit şi încă şi acum e înconjurat de gard cu sârmă ghimpată. Drăcia e vizibilă de la 10-15 kilometri depărtare (de la Cetatea Histria inclusiv) şi ar fi meritat pozată dacă nu eram aşa grăbit. Am trecut pe lângă ea şi am coborât pe grind. Acolo am dat de un drum betonat pe care l-am urmat un pic prea încrezător. În imaginea de mai jos se poate vedea IMR (complexul din stânga), drumul betonat care trece printre cele două lacuri pătrate care au aparţinut de IMR şi ajunge la o trifurcaţie (n-am idee dacă există cuvântul ăsta, dar dacă nu, ar trebui).

Eh şi la trifurcaţie s-a produs greşeala. Am urmat drumul betonat (cel din mijloc) în loc să fac stânga pe cel de pământ/nisip. Ar fi trebuit să-mi dau seama de greşeală dar nu am făcut-o decât când era prea târziu. Drumul betonat se termină după încă câteva sute de metri dar se continuă prin nisip bătătorit. Promiţător la început. Nisipul întărit are calităţile unui asfalt bun, există în Bucureşti multe străzi asfaltate pe care se merge mai prost decât se merge pe grind direct pe nisip. Drumul respectiv se apropie tangenţial de plajă şi apoi continuă de-a lungul ei şi ajunge la un grup de construcţii. Acolo iar am ignorat drumul care mergea la stânga şi care ar fi dat în drumul bun şi am continuat de-a lungul mării până ce drumul s-a înfundat, adică încă aproape 1 km. Aici am luat noi decizia îndoielnică de a continua pe biciclete. Le-am dat jos de pe maşină, ne-am echipat, am trecut cu ele printre cei campaţi acolo şi am ajuns pe plajă. Într-adevăr, nu eram deloc singuri. Zeci de maşini erau parcate cu chiu cu vai pe duna de nisip de lângă mare, sau chiar pe plajă. Se zice că zona ar, împreună cu plaja Corbu, ar fi noua Vama Veche. Bineînţeles, toată lumea se uita ca la urs. Am mers cu bicicletele lângă apă şi am pornit la drum. Am ales să mergem pe lângă apă deoarece era singurul loc practicabil pentru bicicletă. Mersul pe acolo a fost presărat cu tot felul de obstacole - lansete, undiţe, frica de a tăia cauciucul în scoici. Mai mult, odată cu mărirea spaţiului dintre două locuri de campare creşte şi îndrăzneala vamaioţilor, aceştia renunţând la haine ("Arghhhh, my eyes!").

Totuşi mersul prin nisip ud cu bicicleta nu e tocmai uşor aşa că după 2.5 km am decis că nu merge aşa şi că trebuie să ieşim la drumul bun. Între timp am prins şi semnal la telefon, a se citi internet, şi am putut studia opţiunile. Prima, postul de grăniceri, a picat pentru că se auzeau câini iar câinii şi bicicletele nu se înţeleg bine. A doua opţiune s-a dovedit mai adecvată. Am ieşit la drumul bun însă mai aveam 9 km până la Canalul 2 (făcusem 3 pe plajă) şi drumul nu dădea semne de îmbunătăţire. Nisipul nu mai era bătătorit ceea ce îl făcea impracticabil pentru bicicletă. Mie sincer îmi trecea prin cap posibilitatea unui abandon dacă lucrurile continuau aşa. Noroc că după vreo 500 de metri s-a revenit la nisip bătătorit. Tot acolo am dat de un peisaj foarte ciudat, asemănător cu fundul unui lac sărat care a secat şi pe care a crescut o iarbă roşie.

Ceva mai încolo am ajuns la panourile ce delimitează zona rezervaţiei Grindul Chituc. În teorie accesul este interzis tuturor mijloacelor de locomoţie motorizate. În practică trebuia să ne ferim de toţi ghiolbanii care claxonau la 3 metri de noi.

De la panou drumul merge în linie dreaptă 5 kilometri până la Canalul 2. Din păcate, când eşti pe traseu tu nu ai cum să ştii asta, doar urmezi şirul de stâlpi de electricitate şi descoperi că nu e la primul pâlc de copaci şi nici la casa pe care o vezi în depărtare. E mereu mai departe decât ţi-ai imaginat. Totuşi până la urmă se ajunge şi la Canalul 2. Acolo sunt câteva clădiri, o turmă de câini fricoşi şi, cel mai important, podul peste canalul deversor. Acesta poate fi trecut şi cu maşina însă în mod normal e închis. Totuşi sunt maşini şi pe partea opusă, probabil ajunse acolo în schimbul unei taxe.

Foişorul Edighiol (există mai multe de-a lungul coastei).

De la Canalul 2 mai sunt 5 kilometri până la următorul canal, Periboina. Drumul e acceptabil deşi are porţiuni în care îţi clănţăne dinţii în gură de la nişte denivelări mici şi dese, făcute parcă ce un vehicul cu şenile. Într-un sfârşit se ajunge şi la Periboina unde e un alt set de clădiri (una care seamănă chiar cu un mic bloc cu un etaj). Locul în sine nici nu ştiu dacă poate fi clasificat ca aşezare permanentă însă ca număr de clădiri este mai mare ca cele întâlnite până acolo.

Eh şi la Periboina se termină drumul pentru cei cu 4 roţi, oricât de 4x4 ar fi ele. Şi asta pentru că singura modalitate de trecere a canalului este un podeţ de 300 de metri lungime şi 1 metru lăţime care are şi rolul de stăvilar. Lucrurile arată cam aşa:

Ca bonus, la capătul dinspre Gura Portiţei este un podeţ mobil de 3 metri lungime, cu nişte scânduri de ţi-e frică să calci pe ele, plus un set de 3 trepte de jumătate de metru înălţime. Imediat după podeţ am lăsat bicicletele jos şi am evaluat situaţia. Câinii din zonă erau prietenoşi însă vremea nu prea. Dacă până acum fusese cer acoperit (ceea ce a fost o binecuvântare) acum începea să fie puţin prea acoperit. Asta, împreună cu previziunile de la meteo, împreună cu lipsa de pelerine, împreună cu gândul că maşina e totuşi pe nisip, împreună cu faptul că nu mai aveam multă apă şi că restul de 10 kilometri era drum nebătut de nici o maşină dar mai ales împreună cu faptul că eram terminaţi fizic (dap, eram două clătite pe biciclete) a dus la decizia de a nu mai continua către Gura Portiţei. „O Portiţă prea îndepărtată”. Până la Periboina făcusem 20 de km. Dacă am fi mers până la Portiţă ar fi însemnat tură de 60 de km, cea mai lungă de până acuma. Sunt împăcat cu decizia.

Am mai făcut o poză-document ca să atest prezenţa-mi la Periboina...

...şi am plecat înapoi. Am pierdut 10 minute să reparăm o pană la una dintre biciclete (camerele de rezervă din Decathlon sunt sfinte, 2 bucăţi 12 lei) şi am continuat cât ne ţineau picioarele. La un moment dat vremea s-a răzgândit şi a început să bată soarele. Şi nu orice soare, ci cel de ora 12. Cremă de protecţie aveam, însă apă nu prea. Plus că aerul devenea irespirabil în momentul în care te opreai. Şi din păcate am fost nevoiţi să ne oprim de mai multe ori din cauza petecelor de nisip afânat. Nu ne-am mai întors pe plajă, am încercat să mergem în continuare pe drum pe lângă pichetul de grăniceri. Câinii au dorit să ne întrebe de sănătate dar nu am stat de vorbă cu ei. Recomand pe această cale ocolirea oricăror aşezări izolate dacă nu este neapărat nevoie de contact. Întotdeauna vor fi câini cu instincte exacerbate de apărare a teritoriului.

Problema întoarcerii la maşină era faptul că se găsea pe cu totul alt drum de care eram separaţi de o făşie de 700 de metri de vegetaţie de baltă, fără apă, cei drept. În plus, drumul devenise impracticabil pentru biciclete şi trebuia să mergem pe lângă ele. Noroc cu Google Earth şi cu Internetul la purtător. Am găsit un drum care ducea direct la mare. Când am ajuns acolo am aruncat bicicletele şi ne-am băgat încălţaţi în apă. Aruncarea bicicletelor în nisip pe partea cu angrenajul nu a fost genială însă baia a fost.

Bikes on the beach, cum am promis.

Am ajuns sfârşiţi la maşină după 40 de km şi 5 ore. Da ştiu media e jalnică dar include pauze, poze, reparat pană, baie şi mers pe jos. Neavând lichide am zis că mergem în Vadu la prima bodega să bem tot ce au. În drum spre Vadu, înainte de a reintra pe drumul betonat, am dat însă de o oază. O văzusem şi când trecusem dimineaţă însă acum era deschisă. Oaza consta din 6 umbrele, mese, scaune, o rulotă, un cort şi, cel mai important, două frigidere şi un generator. Bineînţeles că ne-am oprit acolo. Suprapreţul nu a fost aşa de “supra” ţinând cont că erau în pustiu.

Până la urmă a ieşit cum mi-am dorit. O să ajung la Gura Portiţei altă dată, poate pe alt drum. Până atunci am un lanţ plin de nisip de îngrijit cu drag cu degresant.

Sighişoara, festivalul medieval

Aşadar, data trecută spuneam ceva de mers la Sighişoara, să vedem în ce constă Festivalul Medieval. Principial ar trebui să fie o perioadă de câteva zile în cursul cărora oraşul capătă înfăţişarea unui burg medieval, cu oameni îmbrăcaţi ca atare, cu muzică corespunzătoare şi cu atmosferă, zice-se, caracteristică acelei perioade în care lumea îşi arunca dejecţiile pe geam pentru că toaleta indoors nu era încă o chestie practică. Doar principial. Ce am auzit eu diferă mult de ceea ce îmi imaginam: mult tineret debusolat – care foloseşte această perioadă pentru a bântui străzile cetăţii sub influenţa a diverşi compuşi chimici, alcoolul fiind doar unul dintre ei. Mă rog, am zis, vom vedea.

Am ajuns în Sighişoara pe la ora 7 seara. Am pierdut ceva vreme căutând un loc de parcare şi apoi am mers direct spre cetate. Fiind sâmbătă seară, era plin de lume.

Am mers spre intrarea de sub turnul cu ceas...

...şi după ce am plătit taxa instituită de organizatori...

...am început operaţiunea „Îmbulzirea”. Aceasta constă în strecurarea prin mulţimea de gură cască, administrând la nevoie coate pentru demarcarea spaţiului personal. Am întâlnit cel puţin o duzină de părinţi responsabili care navigau prin mulţime cu căruciorul de copii după ei. Asta era sus în cetate. Jos pe locul parcării, organizatorii, într-un acces de prost gust, au permis diverşilor întreprinzători să instaleze corturi, bănci şi staduri cu mâncare de proastă calitate ca să iasă un fel de festival popular.

Am ajuns la turnul cu ceas prea târziu pentru a mai urca, sus era cică ultima şarjă de turişti curioşi. Probabil după apusul soarelui ies liliecii la ciufulit jugulara, altfel nu-mi explic de ce ar închide turnul seara.

Într-adevăr, mult tineret debusolat. Pe pajiştea de lângă biserică erau toţi întinşi pe jos laolaltă hipioţi, roacheri şi alte categorii pentru care apartenenţa la respectivul grup este totodată şi identitatea lor. În rest, tot felul de comercianţi. De exemplu, pentru o poză cu umbreluţa trebuia să scoţi din buzunar 1 leu.

Tot atât te costa ascultatul unui flaut emo sau multe alte chestii. Bineînţeles, existatau şi comercianţii adevăraţi cu rahaturi de vânzare pentru orice gust: pălării de cowboy, măşti...

...pietre şi tot felul de trinkets în general. Există de asemenea serviciile: pentru modica sumă de 5 lei poţi avea pictat pe faţă un model îndoielnic. În rest, o scenă de concert cu nişte muzică cât de cât ascultabilă – oarecum medievală-sounding. Cameramaniţele TVR (sau în cazul asta sunt camerawoman-ele?) vegheau la transmiterea în direct a concertului.

Din păcate lumina era din ce în ce mai puţină şi Tammy al meu e „beznos” din fabricaţie aşa că am întrerupt stalking-ul. Ceva cu F4 şi cu IS ar fi făcut diferenţa, hi hi. Şi dacă tot suntem la capitolul foto, am observat o densitate foarte mare de DSLR-uri.

După ce s-a terminat lumina utilă şi neavând chef de trepied am mai băut un suculeţ şi am luat maşina înapoi spre BV unde aveam „tocmită” cazarea la baronul de Hărman căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

Deci Festivalul Medieval de la Sighişoara seamănă cu „Zilele oraşului X” unde X poate fi orice capitală de judeţ de la noi din ţară. Cred că am văzut două domniţe în haine de epocă şi un ins în costumaţie de călau cu topor de tablă zincată şi atât. Voiam mai mult.