Periboina

Motto: „-Ai mai fost pe aici? –Doar cu gândul...”

Întrerup şirul cronologic al povestirilor (sunt rămas în urmă bine de tot aşa că nu mai contează) pentru a relata cea mai recentă ispravă. Acest post ar fi trebuit să se numească „Gura Portiţei” dar pentru că nu am ajuns până acolo mă voi mulţumi cu Periboina. La fel de bine ar fi putut să se numească „Bike(s) on the beach” – referire la un thread de pe un forum de unde am furat ideea acum un an.

Lungimea şi dificultatea traseului ales deterimnă ora de trezire. În acest caz a fost vorba de ora 5.50. Fiind la mare, am zis să împuşcăm doi iepuri dintr-un foc şi am mers până pe plajă să vedem răsăritul. Noi plus încă o duzină de fraieri am stat 5 minute să privim bariera de nori de la răsărit. Având peşti mai mari de fript, ca să zic aşa, ne-am întors la maşină şi i-am pus în spinare bicicletele. Din Năvodari şi până în Vadu sunt 25 de kilometri iar de la Vadu la Canalul 2 sunt încă 20. Explic imediat.

Planul era următorul: de mers cu maşina până în Vadu, sat de la marginea Grindului Chituc, şi de acolo de mers pe grind până la primul canal deversor (care din câte ştiu se cheamă Canalul 2) care leagă lacul Sinoe de Marea Neagră. Acolo am fi lăsat maşina şi am fi continuat pe biciclete 5km până la Periboina (tot un canal deversor) şi apoi încă 10km până la Gura Portiţei. Simplu pe hârtie, 30 de kilometri, nici prea mult nici prea puţin. Evident, după cum se poate observa şi din titlu, lucrurile nu au mers chiar aşa.

Până la Vadu totul a mers bine, chiar încurajator. Am găsit chiar indicatoare cu Grindul Chituc şi Periboina. Am trecut şi pe lângă ceea ce credeam eu că e o fabrică pentru procesarea stufului, o relicvă comunistă care iese în evidenţă în peisaj. Mai târziu am aflat că de fapt este vorba despre IMR sau Întreprinderea de Metale Rare – o unitate menită să extragă titan şi zirconiu din aluviunile de pe grind. Unii zic că de fapt nisipurile de pe grind ar fi fost uranifere. Cert este că a fost un obiectiv foarte bine păzit şi încă şi acum e înconjurat de gard cu sârmă ghimpată. Drăcia e vizibilă de la 10-15 kilometri depărtare (de la Cetatea Histria inclusiv) şi ar fi meritat pozată dacă nu eram aşa grăbit. Am trecut pe lângă ea şi am coborât pe grind. Acolo am dat de un drum betonat pe care l-am urmat un pic prea încrezător. În imaginea de mai jos se poate vedea IMR (complexul din stânga), drumul betonat care trece printre cele două lacuri pătrate care au aparţinut de IMR şi ajunge la o trifurcaţie (n-am idee dacă există cuvântul ăsta, dar dacă nu, ar trebui).

Eh şi la trifurcaţie s-a produs greşeala. Am urmat drumul betonat (cel din mijloc) în loc să fac stânga pe cel de pământ/nisip. Ar fi trebuit să-mi dau seama de greşeală dar nu am făcut-o decât când era prea târziu. Drumul betonat se termină după încă câteva sute de metri dar se continuă prin nisip bătătorit. Promiţător la început. Nisipul întărit are calităţile unui asfalt bun, există în Bucureşti multe străzi asfaltate pe care se merge mai prost decât se merge pe grind direct pe nisip. Drumul respectiv se apropie tangenţial de plajă şi apoi continuă de-a lungul ei şi ajunge la un grup de construcţii. Acolo iar am ignorat drumul care mergea la stânga şi care ar fi dat în drumul bun şi am continuat de-a lungul mării până ce drumul s-a înfundat, adică încă aproape 1 km. Aici am luat noi decizia îndoielnică de a continua pe biciclete. Le-am dat jos de pe maşină, ne-am echipat, am trecut cu ele printre cei campaţi acolo şi am ajuns pe plajă. Într-adevăr, nu eram deloc singuri. Zeci de maşini erau parcate cu chiu cu vai pe duna de nisip de lângă mare, sau chiar pe plajă. Se zice că zona ar, împreună cu plaja Corbu, ar fi noua Vama Veche. Bineînţeles, toată lumea se uita ca la urs. Am mers cu bicicletele lângă apă şi am pornit la drum. Am ales să mergem pe lângă apă deoarece era singurul loc practicabil pentru bicicletă. Mersul pe acolo a fost presărat cu tot felul de obstacole - lansete, undiţe, frica de a tăia cauciucul în scoici. Mai mult, odată cu mărirea spaţiului dintre două locuri de campare creşte şi îndrăzneala vamaioţilor, aceştia renunţând la haine ("Arghhhh, my eyes!").

Totuşi mersul prin nisip ud cu bicicleta nu e tocmai uşor aşa că după 2.5 km am decis că nu merge aşa şi că trebuie să ieşim la drumul bun. Între timp am prins şi semnal la telefon, a se citi internet, şi am putut studia opţiunile. Prima, postul de grăniceri, a picat pentru că se auzeau câini iar câinii şi bicicletele nu se înţeleg bine. A doua opţiune s-a dovedit mai adecvată. Am ieşit la drumul bun însă mai aveam 9 km până la Canalul 2 (făcusem 3 pe plajă) şi drumul nu dădea semne de îmbunătăţire. Nisipul nu mai era bătătorit ceea ce îl făcea impracticabil pentru bicicletă. Mie sincer îmi trecea prin cap posibilitatea unui abandon dacă lucrurile continuau aşa. Noroc că după vreo 500 de metri s-a revenit la nisip bătătorit. Tot acolo am dat de un peisaj foarte ciudat, asemănător cu fundul unui lac sărat care a secat şi pe care a crescut o iarbă roşie.

Ceva mai încolo am ajuns la panourile ce delimitează zona rezervaţiei Grindul Chituc. În teorie accesul este interzis tuturor mijloacelor de locomoţie motorizate. În practică trebuia să ne ferim de toţi ghiolbanii care claxonau la 3 metri de noi.

De la panou drumul merge în linie dreaptă 5 kilometri până la Canalul 2. Din păcate, când eşti pe traseu tu nu ai cum să ştii asta, doar urmezi şirul de stâlpi de electricitate şi descoperi că nu e la primul pâlc de copaci şi nici la casa pe care o vezi în depărtare. E mereu mai departe decât ţi-ai imaginat. Totuşi până la urmă se ajunge şi la Canalul 2. Acolo sunt câteva clădiri, o turmă de câini fricoşi şi, cel mai important, podul peste canalul deversor. Acesta poate fi trecut şi cu maşina însă în mod normal e închis. Totuşi sunt maşini şi pe partea opusă, probabil ajunse acolo în schimbul unei taxe.

Foişorul Edighiol (există mai multe de-a lungul coastei).

De la Canalul 2 mai sunt 5 kilometri până la următorul canal, Periboina. Drumul e acceptabil deşi are porţiuni în care îţi clănţăne dinţii în gură de la nişte denivelări mici şi dese, făcute parcă ce un vehicul cu şenile. Într-un sfârşit se ajunge şi la Periboina unde e un alt set de clădiri (una care seamănă chiar cu un mic bloc cu un etaj). Locul în sine nici nu ştiu dacă poate fi clasificat ca aşezare permanentă însă ca număr de clădiri este mai mare ca cele întâlnite până acolo.

Eh şi la Periboina se termină drumul pentru cei cu 4 roţi, oricât de 4x4 ar fi ele. Şi asta pentru că singura modalitate de trecere a canalului este un podeţ de 300 de metri lungime şi 1 metru lăţime care are şi rolul de stăvilar. Lucrurile arată cam aşa:

Ca bonus, la capătul dinspre Gura Portiţei este un podeţ mobil de 3 metri lungime, cu nişte scânduri de ţi-e frică să calci pe ele, plus un set de 3 trepte de jumătate de metru înălţime. Imediat după podeţ am lăsat bicicletele jos şi am evaluat situaţia. Câinii din zonă erau prietenoşi însă vremea nu prea. Dacă până acum fusese cer acoperit (ceea ce a fost o binecuvântare) acum începea să fie puţin prea acoperit. Asta, împreună cu previziunile de la meteo, împreună cu lipsa de pelerine, împreună cu gândul că maşina e totuşi pe nisip, împreună cu faptul că nu mai aveam multă apă şi că restul de 10 kilometri era drum nebătut de nici o maşină dar mai ales împreună cu faptul că eram terminaţi fizic (dap, eram două clătite pe biciclete) a dus la decizia de a nu mai continua către Gura Portiţei. „O Portiţă prea îndepărtată”. Până la Periboina făcusem 20 de km. Dacă am fi mers până la Portiţă ar fi însemnat tură de 60 de km, cea mai lungă de până acuma. Sunt împăcat cu decizia.

Am mai făcut o poză-document ca să atest prezenţa-mi la Periboina...

...şi am plecat înapoi. Am pierdut 10 minute să reparăm o pană la una dintre biciclete (camerele de rezervă din Decathlon sunt sfinte, 2 bucăţi 12 lei) şi am continuat cât ne ţineau picioarele. La un moment dat vremea s-a răzgândit şi a început să bată soarele. Şi nu orice soare, ci cel de ora 12. Cremă de protecţie aveam, însă apă nu prea. Plus că aerul devenea irespirabil în momentul în care te opreai. Şi din păcate am fost nevoiţi să ne oprim de mai multe ori din cauza petecelor de nisip afânat. Nu ne-am mai întors pe plajă, am încercat să mergem în continuare pe drum pe lângă pichetul de grăniceri. Câinii au dorit să ne întrebe de sănătate dar nu am stat de vorbă cu ei. Recomand pe această cale ocolirea oricăror aşezări izolate dacă nu este neapărat nevoie de contact. Întotdeauna vor fi câini cu instincte exacerbate de apărare a teritoriului.

Problema întoarcerii la maşină era faptul că se găsea pe cu totul alt drum de care eram separaţi de o făşie de 700 de metri de vegetaţie de baltă, fără apă, cei drept. În plus, drumul devenise impracticabil pentru biciclete şi trebuia să mergem pe lângă ele. Noroc cu Google Earth şi cu Internetul la purtător. Am găsit un drum care ducea direct la mare. Când am ajuns acolo am aruncat bicicletele şi ne-am băgat încălţaţi în apă. Aruncarea bicicletelor în nisip pe partea cu angrenajul nu a fost genială însă baia a fost.

Bikes on the beach, cum am promis.

Am ajuns sfârşiţi la maşină după 40 de km şi 5 ore. Da ştiu media e jalnică dar include pauze, poze, reparat pană, baie şi mers pe jos. Neavând lichide am zis că mergem în Vadu la prima bodega să bem tot ce au. În drum spre Vadu, înainte de a reintra pe drumul betonat, am dat însă de o oază. O văzusem şi când trecusem dimineaţă însă acum era deschisă. Oaza consta din 6 umbrele, mese, scaune, o rulotă, un cort şi, cel mai important, două frigidere şi un generator. Bineînţeles că ne-am oprit acolo. Suprapreţul nu a fost aşa de “supra” ţinând cont că erau în pustiu.

Până la urmă a ieşit cum mi-am dorit. O să ajung la Gura Portiţei altă dată, poate pe alt drum. Până atunci am un lanţ plin de nisip de îngrijit cu drag cu degresant.