Roadtrip: Vulcanii noroioşi

Alt week-end, alt road trip. Unul făcut cu simţ de răspundere, cu plecat de dimineaţă pe la 8 şi jumătate, cu traseu decis pe loc şi cu etape de explorare.

Destinaţia Vulcanii noroioşi forţează ca ruta să treacă prin Colentina şi pe langă cele două furuncule pe faţa şi aşa şifonată a Bucureştiului, Doraly şi Europa. După ieşirea din Bucureşti urmează drumul spre Buzău pe magnificul E85 care a fost recent confirmat ca fiind cel mai periculos drum din România ca număr de accidente. Asta pentru că e făcut complet aiurea cu 1 bandă şi trei sferturi pe sens ca să dea impresia de drum expres. Plus că toată lumea merge de parcă ar fi autostradă. Mă rog, la Buzău am ieşit de pe acest drum infect şi am luat-o spre Întorsura Buzăului.

Vulcanii noroioşi de la Berca sunt accesibili pe drum asfaltat. Se iese din drumul principal şi se mai merge vreo 15 kilometri. Sunt două grupuri de vulcani, Pâclele Mari şi Pâclele Mici. Spre ruşinea mea, nu ştiu la care Pâcle am fost dar ştiu că am ajuns la ele cu maşina. Celelalte Pâcle sunt undeva sus pe un deal, în raza de vedere dar din ce am înţeles de la paznici, ar fi mai mici (vulcanii in sine) dar mai întinse ca suprafaţă. Pe lângă parcare s-a construit şi un fel de motel şi câteva anexe aşa că locul era destul de animat. Din păcate, aş putea zice.

La intrare, doi dintre noi cu DSLR-urile de gât (cu tele-urile puse) ne rânjim la panoul pe care scrie taxa foto 900 lei. Aflăm că nu e pentru noi, e pentru fotografia în scop comercial, deşi aparatele dau de gândit paznicului.

Peisajul e într-adevăr cam lunar.

Spre deosebire de Lună, aici nu e pustiu. Tot felul de bipezi cu minte puţină, fascinaţi de ce s-ar întâmpla dacă ar arunca cu pietre în vulcan sau dacă ar strica marginea craterului, ca să curgă şi mai mult noroi. Specimene din alea cu tricoul ridicat peste burtă. Noroc că e un paznic care ar grijă cât de cât să nu se experimenteze cu peisajul.

O panoramă a locului

Un rus, interesat de close-up-uri cu noroi.

N-am stat prea mult, am mai zăbovit un pic la barul de lângă motel.

Asta până când a năvălit un autocar întreg de pensionari peste noi şi a trebuit să plecăm. Şi plecaţi am fost. Am mai oprit pe drum la două poduri suspedate...

...şi odată ieşiţi la drumul mare am continuat spre Întorsură. La un moment dat, într-un sat al cărui nume îl uit mereu se face stânga – o scurtătură spre Vălenii de munte. După o scurtă oprire la Petromul din Văleni, am luat-o spre Slănic Prahova prin Teişani. La coborârea spre Slănic se trece pe lângă Piatra Verde. Într-adevăr piatra e de un verde pal, este foarte moale şi am înţeles că s-ar chema tuf.

Ajunşi în Slănic, am încercat să mergem la salină însă a fost imposibil. Locuri de parcare nu mai erau şi coada la lift era imensă. La fel şi la Baia Baciului unde localnicii şi-au amenajat parcări în curte şi percep taxă doritorilor de parcare cât mai aproape de aşezământul de bălăceală. Ignore deci şi trecem mai departe. Tot pe drumuri secundare spre Câmpina. Am încercat drumul care ar fi trebuit să ducă din Aluniş în Valea Doftanei prin Lutu Roşu însă asfaltul se termină relativ repede. La fel şi în Brebu, am explorat un pic în ideea că putem scurta însă nu am reuşit să găsim coborârea la râu. Am ajuns în Câmpina şi am mers spre Şotrile prin pădurea Voila. La Şotrile am coborât Valea Fiarelor, am urcat până într-un cătun alăturat după care ne-am întors la drum şi am ieşit prin Nistoreşti la DN1. După alimentare la Comarnic am decis că mai avem timp şi am zis să continuăm road trip-ul. Aşa că am mers spre Sinaia unde am făcut stânga spre Târgovişte.

După ce se trece pasul se ajunge în catunul Glod, parte a satului Moroieni. Primul drum la dreapta duce la Lacul Bolboci şi hotel Peştera trecând pe lângă sanatoriul Moroieni. Al doilea drum la dreapta, cel de interes pentru noi, duce la cele trei tabere Căprioara, Cerbul şi Vânătorul, la cariera Lespezi şi la cantonul Brătei. O ramificaţie a acestui drum dintre Cerbul şi Vânătorul urcă în drumul spre Lacul Bolboci.

La intrare pe drum tronează trei indicatoare imense (în imagine este şi un om, pentru a vă da seama de scară).

Drumul în sine este prost tare şi necesită atenţie. Ca de obicei, cu destulă răbdare se trece cu maşina întreagă. Râul care însoţeşte drumul este Ialomiţa.

Urmează un intermezzo tehnico-ingineresc. Acest râu împreună cu afluenţii lui Brătei şi Rătei au fost captaţi sau baraţi în fel şi chip. În peştera Rătei se află o captare de apă potabilă care face ca zona să fie interzisă turiştilor. Ialomiţa şi Brăteiul sunt captate şi folosite pentru două hidrocentrale mici, Dobreşti şi Moroieni. Întreaga vale e plină de canale de aducţiune subterane. De exemplu CHE Dobreşti are două conducte de aducţiune, una de aprox 2 km de la barajul Scropoasa şi una de 3.5 km de la barajul Brătei. Aceste conducte de reunesc aproape de hidrocentrală şi totul trece printr-o conductă forţată de 775 de metri. De la Dobreşti mai pleacă o conductă de aducţiune de aproape 5 kilometri şi diametru 2 metri care ajunge la CHE Moroieni (după ce mai captează Raciul şi Răteiul) unde e introdusă în centrală printr-o conductă metalică aeriană de 513 metri. Centrala în sine e mică, are două generatoare de 8MW fiecare. De asemenea, deşi suntem în munte, sub Bucegi, peisajul este foarte industrial pentru că de-a lungul drumului se poate vedea şi banda transportoare de la carieră folosită pentru transportul pietrei sparte până la Moroieni de unde este luat cu trenul şi dus la Fieni. Ca să citez din ce am citit prin alte părţi, „banda transportoare de calcar din Muntele Lespezi ocupă locul I în Europa şi al III-lea în lume din punct de vedere al lungimii, capacităţii şi formei de relief pe care este amplasată.” Drăcovenia are 12 kilometri, mi-o aduc bine aminte din vremea când am fost în tabără pe acolo, de trei ori chiar. Se poate spune că am revenit pe teritoriu cunoscut.

Pentru că acum aveam şi maşină la dispoziţie, am mers mai departe de bifurcaţia spre Dobreşti şi am ajuns la tunelui din cheile Brăteiului.

După tunel urmează o bucată de drum cu piatră cubică iar drumul se mai bifurcă încă o dată. Înainte se merge spre cantonul Brătei iar la dreapta spre carieră. Noi am luat-o spre carieră însă odată ajunşi la poartă nu am avut ce face decât să ne întoarcem pentru că peisaj nu era şi nici permisiune de a trece de poartă nu era. Aşa că am coborât şi am mers şi până la Dobreşti. Peisajul industrial de la poalele Bucegilor cu hidrocentrala Dobreşti şi banda transportoare care urcă muntele.

Un cal defect

La întoarcere am mai oprit un pic la CHE Moroieni, lângă tabăra Căprioara. Parte din conducta aeriană metalică forţată care joacă şi rolul de pod peste Ialomiţa.

Parte din banda transportoare, în aceeaşi zonă.

Zona merită vizitată, mai pe îndelete, posibil cu bicicleta. Pentru noi era cam târziu, era deja ora 6. Am plecat spre Bucureşti, urmând drumul prin Fieni, am văzut termocentrala Doiceşti despre care îmi aduc aminte că am învăţat la geografie, am trecut prin Târgovişte şi am ajuns la Bucureşti pe întuneric, în jur de ora 9. Traseul aproximativ, pe Google Earth.

În total au fost 530 de kilometri şi cam 12 ore inclusiv pauzele. Road trip, indeed.

Roadtrip: Jina

Încă de data trecută am promis că mă întorc la Jina ca să văd locurile vara. Aşadar, duminică, am întins-o spre Jina mai spre prânz. Din Sibiu, bineînţeles. Harta o arăt la sfârşit, să fie mai cu suspans.

Am încercat aceeaşi rută ca în iarnă însă nu a mers. Drumul prin Cristian era închis aşa că a trebuit să mai continuăm până în Săcel unde am ieşit de pe DN şi am intrat pe traseul cunoscut. Am mers fără oprire până undeva în apropiere de Poiana Sibiului. Acolo a trebuit să oprim pentru peisaj...

...peisaj care îmi era necunoscut pentru că în iarnă aici aveam vizibilitate câteva zeci de metri.

Am coborât în Poiana Sibiului şi am mers până în Jina fără să oprim în alte două puncte de belvedere, în ideea că oprim la întoarcere. Odată ajunşi la capătul asfaltului, după un pic de studiu pe atlasul rutier, am decis că se poate continua înainte spre Şugag fiind vorba de numai 7 kilometri de drum neasfaltat. Dar ce să facem cu punctele de belvedere lăsate în urmă? Nimic mai simplu, doar eram în plimbare. Am luat-o înapoi spre Poiana Sibiului, urmând să ne întoarcem mai apoi din nou în Jina şi să mergem spre Şugag.

Vedere de pe stradă în Jina.

Panoramă asupra satului cam din acelaşi loc cu cea din iarnă.

Pentru comparaţie, asta este panorama din iarnă...

Al doilea punct de belvedere, undeva între Jina şi Poiana Sibiului.

Şoseaua la intrare în Poiana Sibiului.

Detalii din fundal.

Odată satisfăcută nevoia de peisaje, mai rămânea de satisfăcut nevoia de explorare. Am luat-o înapoi spre Jina şi odată ieşiţi din sat am continuat pe macadam. Trebuie să recunosc că a fost un pic cam extremă explorarea. Începutul porţiunii de 7 kilometri e foarte promiţător dar de fapt înşelător. Imediat după „colţ” încep serpentinele. În prima curbă am oprit să întreb un localnic cum stă treaba. „-Mai e mult până jos? Cum e drumul?” Omul: „Mai sunt vreo 7-8 kilometri, da’...” şi aici îşi aruncă privirea de-a lungul maşinii evaluând garda la sol. Rezultatul evaluării a părut a fi negativ sau cel puţin aducător de îndoială. Totuşi a zis că se poate trece. Pentru mine a fost de ajuns şi am pornit în continuare. După vreo 50 de metri am văzut cam cât de rău se poate să fie şi totodată am descoperit că nu mai era cale de întoarcere zona fiind prea îngustă şi prea abruptă. Ce-i drept, m-am întâlnit cu o Dacie care urca şi am fost depăşit de un Clio, dar asta mai jos. Ideea e că drumul se poate parcurge cu rabdare, însă gândiţi-vă de două ori înainte. După vreo 20-25 de minute am ajuns jos, cam prăfuiţi, dar întregi.

Am dat imediat de asfalt şi nu de orice fel, ci din acela nou şi negru. Şugag e situat pe o vale care se ramifică din valea principală pe unde urcă DN67C, Transalpina. Într-adevăr, la răscruce, apar indicatoarele cu 67C.

Cum spuneam, Romstrade face treabă bună, cel puţin până la Şugag e asfaltat (din ce am auzit s-a ajuns cu asfaltul până la cabana Oaşa, la 20 de kilometri de Obârşia Lotrului) însă mai sunt unele locuri unde se circulă pe un singur sens.

Revenind la excursie, noi am luat-o evident la dreapta, spre Sebeş pentru că era deja ora 4 după amiaza şi mai aveam de ajuns şi la Bucureşti în aceeaşi zi. Pe parcurs am mai oprit la unul dintre baraje, voit...

...şi nevoit în Sebeş, din cauza traficului infect. În Sibiu mai aveam programată o oprire pentru mâncare şi suveniruri aşa că am mai întârziat şi pe acolo, prin Piaţa Mică...

...şi aiurea.

Nu vrea nimeni un ZIL? E numai 1950 de euro...

În jur de ora 20 ne-am pus în mişcare către Braşov de unde mai aveam de ridicat pasageri şi am ajuns în Bucureşti în prima oră a zilei următoare. A fost un week-end reuşit cu aproape 1400 de kilometri făcuţi, jumătate din ei pe drumuri necunoscute până atunci.

Ah să nu uit de descrierea aproximativă a traseului de duminică pe la Jina...

Roadtrip: Obârşia Lotrului

Aşadar, partea a doua din road trip s-a desfăşurat între Petroşani şi Sibiu. Am ajuns târziu tare în Petroşani, în jur de orele 6 trecute. În mintea mea, traseul ar fi avut o prelungire înspre sud pentru a parcurge defileul Jiului în ambele direcţii pentru a continua mai apoi pe DN7A. Din cauza orelor înaintate şi pentru că nu voiam să pun la încercare răbdarea celorlalţi participanţi la road trip (fac o paranteză aici pentru a le mulţumi pentru că mi-au permis să-mi fac acest moft de 400 de km şi să-i târăsc şi pe ei după mine) am cotit direct la stânga pe DN7A.

La început eram un pic îngrijorat de starea drumului, auzisem de pe diverse forumuri tot soiul de evaluări care mai de care mai pesimiste: că rupi maşina, ca e aproape practicabil, etc., etc. În general miorlăituri nefondate. Într-adevăr drumul nu e DN1 însă e perfect practicabil. Asfaltul e vechi şi sunt gropi însă am văzut lucruri mult mai rele în alte părţi. Pe o bucată de vreo 7 kilometri în pasul Groapa Seacă, asfaltul lipseşte complet însă macadamul e foarte bun. Oricum Romstrade, firma care se ocupă şi de asfaltarea Transalpinei, lucrează şi la reabilitarea acestui drum.

Dar să revenim la povestire. După ieşirea din Petroşani şi din zona adiacentă presărată cu case de vacanţă se intră în Cheile Jieţului. Am oprit la o cascadă mică pentru câteva poze dar am continuat repede pentru că pierdeam lumina zilei şi preferam să mai avem o urmă de lumină când ajungeam la Lacul Vidra.

Undeva pe lângă cabana Mija.

Imediat după începe urcarea în pasul Groapa Seacă, cu ceva serpentine largi.

Se intră pe macadam, se trece pasul şi se opreşte pentru poze :) Dacă jos în Hunedoara erau 38 de grade, sus în pas erau un răcoros 12 grade. Din cauza asta, apăruse un pic de ceaţă dar era şi soare aşa că era foarte fotografiabil momentul.

La coborâre se dă de asfalt nou şi negru şi imediat se ajunge la Obârşia Lotrului. Obârşia Lotrului nu e o localitate, e mai mult un loc. Un loc care e foarte aglomerat, ţinând cont de distanţa până la civilizaţie. Zeci de corturi, o staţie de asfalt cu zeci de utilaje anexate şi un loc pregătit pentru ceea ce pare să fie un complex hotelier.

Prima la dreapta e Transalpina, tronsonul Obârşia Lotrului – Rânca, cel mai spectaculos. Două trecători, Muntinu (parcă) şi Urdele, cea mai înaltă din ţară. Din cauza stării precare, tronsonul este considerat închis circulaţiei publice.

Faimosul indicator de la intrare.

Continuând pe DN7A, la stânga se ramifică DN67C (Transalpina – cam 80 de km, majoritatea asfaltaţi până la Sebeş) iar înainte se coboară spre Vidra. Înainte deci. Se ajunge destul de repede la coada lacului unde sunt în continuare corturi, multe dintre ele chiar pe fundul lacului. Asta pentru că lacul e la un nivel extrem de scăzut, nu ştiu exact pentru care motiv.

În depărtare se vede staţiunea Vidra, complexul de vile, hotelul, teleschiul. Se poate vedea şi nivelul extrem de scăzul al lacului.

Caracteristic oricărui lac de acumulare de la munte, drumul care îl ocoleşte este foarte sinuos, urmărind formele de relief. Încă mai aveam speranţe că la Vidra vom avea lumină.

Am mai făcut un popas la ramificaţia către staţiunea Vidra, pentru a ne regrupa şi apoi am mers până în staţiune.

Staţiunea Vidra a fost începută în timpul comunismului şi s-a vrut chiar organizarea unei olimpiade de iarnă aici. În timp ce vilele au fost terminate, hotelul nu a trecut acest prag pentru că lucrările au fost sistate după revoluţie. Acum este într-un stadiu sinistru, are geamuri dar nu are tencuială. De fapt toată staţiunea este extrem de sinistră cel mai probabil din cauza faptului că e pustie. Din ce am înţeles, ar exista un număr ridicol de mic de locuri de cazare la una din vile, deşi vilele pe care le-am văzut noi erau în paragină. Ideea unei astfel de staţiuni în creierii munţilor, care iarna devine inaccesibilă, îmi aduce aminte de The Shining. Telescaunul, care nu ştiu dacă a mers vreodată, e şi el cam lugubru. Cred că putea fi mai lugubru doar dacă avea nişte schelete mici în scaune şi s-ar fi rotit încet scârţâind.

La Vidra am prins şi apusul şi îmi dau seama că nu ar fi avut acelaşi farmec dacă prindeam locul la amiază cum era planul iniţial.

După Vidra urmează 24 de kilometri majoritatea de coborâre spre Voineasa. Cred că e un loc tare bun de biciclit. La Voineasa era deja noapte aşa că nu am mai oprit la lacurile de acumulare, dar cred că merită revenit. Am revenit la drumul principal în Brezoi. Iarăşi trafic scârbos, iar aglomeraţie şi proşti care nu ştiu să folosească farurile. După o scurtă oprire la benzinărie pentru provizii am ajuns în Sibiu în jur de ora 11. Excelent.

Roadtrip: Hunedoara

Mai întâi este nevoie de o introducere. Prin iulie am început plănuirea unei excursii de week-end prin zona Sibiului însă a durat ceva până am sincronizat toate resursele (8 la număr). Am rezervat locuri la random pensiune cu 2 zile înainte şi vineri seara am plecat corporatist spre Sibiu. Planul era să facem o excursie lungă sâmbătă şi una mai scurtă duminică. Am să dezvălui de pe acum planul pentru sâmbătă şi anume un road trip de ~400 de kilometri pe ruta Sibiu -> Sebeş -> Hunedoara -> Haţeg -> Petroşani -> Obârşia Lotrului -> Vidra -> Voineasa -> Brezoi -> Sibiu. Cam ca în imagine.

Vineri la plecare spre Sibiu am ales drumul pe Valea Oltului, ceea ce s-a dovedit o mare greşeală. Nu mai trec pe acolo decât forţat de împrejurări. Drumul e frumos însă numai dacă eşti singur pe el. Timp de jumătate de oră am avut următoarea privelişte în faţă.

Nu accident, nu lucrări, doar aglomeraţie. Cred ca e de 100 de ori mai bine să stai un pic în Bărcăneşti decât să înnebuneşti după un camion pe Valea Oltului. Şi după ce lucrurile se pun în mişcare de depăşiri nu poate fi vorba decât foarte rar. Am ajuns în jur de ora 11 la Sibiu, ne-am reunit pe terasa pensiunii, am băut o bere şi apoi somn de voie.

Dimineaţă ne-am trezit nu foarte devreme şi am mers în centru să luăm micul dejun. Nu de alta dar mai aveam de aşteptat 2 resurse să vină de la Bucureşti. Boala mea, panorama cu Piaţa Mare din Sibiu.

Pe la vreo 11 cred ne-am înşirat în sfârşit la drum cu direcţia Hunedoara. Drumul e bun însă este aglomerat. Am ajuns în Hunedoara în jur de ora 1, când soarele e cel mai puternic, un umil 38 de grade. Şi noi voiam să vizităm Castelul Huniazilor. Mă rog, Castelul Corvineştilor. Experienţa mi-a adus aminte de vizitarea Colosseum-ului pe un soare asemănător ceea ce face experienţa foarte enervantă, deşi poate locul în sine nu este.

Noroc că se merge mult prin interiorul castelului, unde e răcoare.

În curte e cald rău.

Expoziţie de animale împaiate si trofee în castel (?!).

În turnul sudic...

Castelul are şi un punct de panoramă asupra oraşului. Hunedoara cred că e un loc fantastic pentru pozat ruine industriale.

După castel am rămas în Hunedoara să mâncăm. Greşeală, sărăcia de local unde am fost era pustie, bucătarul se mişca greu, serviciu prost. Nu-mi aduc acum aminte cum se cheamă ca să-mi bat joc cu adresă însă e pe lângă castel.

Târziu tare, în jur de ora 4-5 am plecat din Hunedoara cu direcţia Petroşani. Mai întâi pe backroads până la Haţeg, unde am văzut indicator spre biserica Densuş însă nu mai aveam timp şi de ea şi apoi pe DN spre Petroşani. Drumul e în refacere însă operaţiunea e pe terminate şi e o plăcere. În dreapta noastră se vedea Retezatul sub nori de ploaie. Ne-a picurat şi pe noi puţin însă am avut noroc şi până am ajuns în Petroşani a ieşit soarele. Despre partea a doua a excursiei, altă dată.