Banat Delight: Z4 – Defileul Dunării

Ajunsesem la jumătatea excursiei şi întâmplător am zis să alegem ceva mai uşor în ziua respectivă. Aşa că ne-am trezit, am luat micul dejun şi pe la un 10 aşa am pornit spre Defileul Dunării. De la Băile Herculane Orşova este aproape aşa că am ajuns aproape imediat şi evaluând distanţele propuse pentru ziua respectivă am hotărât că merită un detour spre Drobeta Turnu Severin, până la Porţile de Fier I.

Am oprit la un popas pentru câteva poze cu Orşova de dimineaţă. Tot ce se vede acum e oraşul nou construit odată cu umplerea lacului de acumulare Porţile de Fier.

Şalupa poliţiei de frontieră.

La baraj oprirea este interzisă şi fotografiatul la fel, însă regulile nu se aplică dacă opreşti la câţiva kilometri. Astfel în satul Gura Văii am urcat pe un drum găsit pe Google Earth şi am putut privi barajul de sus.

Drumul duce la o fostă vilă de vacanţă a lui Ceauşescu, acum denumită Casa de Oaspeţi (numele e trecut şi pe indicatoarele rutiere).

De acolo ne-am întors spre Orşova pentru a reveni la planul iniţial. Trebuie spus că acest tronson este foarte aglomerat şi foarte în lucru. Am stat la vreo 7 semafoare şi am pierdut ceva vreme. Desigur că numai mârlanii cu BMW se găseau să depăşească coloana.

Din cauză că drumul principal o ia spre nord la Orşova, drumul care continuă de-al lungul Dunării este în mare parte pustiu. Şi asta pentru că nu duce nicăieri, sau aproape nicăieri.

Prima oprire a fost la intrarea în Cazanele Mici, la mânăstirea Mraconia. Ea este denumită după râul omonim care se varsă în Dunăre acolo. Atracţia aici este cea mai mare sculptură în piatră din Europa, chipul lui Decebal. Dedesubt există şi o inscripţie „Decebalvs Rex Dragan Fecit”. Latina mea e precară dar sunt destul de sigur că ultima parte înseamnă „făcut de Drăgan”, referinţă la cel care a comandat lucrarea, omul de afaceri Ioan Constantin Drăgan. Uşor lipsit de bun gust aş zice, dar presupun că atunci când dai 1 milion de dolari pe aşa ceva poţi să-ţi treci şi numele pe ea.

N-am reuşit să identificăm Tabula Traiana pe malul celălalt aşa că am mers mai departe prin Cazanele Mici până la golful Dubova. Acolo Dunărea capătă aspectul unui lac în al cărui colţ îndepărtat se vede intrarea în Cazanele Mari. Acolo Dunărea are cel mai îngust punct (parcă în jur de 160 de metri). De ambele părţi sunt munţi, pe partea sârbească fiind un vârf de două ori mai înalt decât la noi. Din păcate drumul românesc, care până atunci urmărise îndeaproape fluviul, pare că se sperie de Cazanele Mari şi decide să se ferească ocolind un deal şi ieşind mai departe, după Cazane. Drumul sârbesc în schimb e mult mai curajos şi insistă să treacă de-a dreptul prin tuneluri şi peste viaducte. Dealul de pe malul românesc are ca vârf Ciucarul Mare şi am auzit că de acolo se poate admira o privelişte faină asupra Cazanelor. Din păcate, va trebui să verific asta altă dată. La fel, altă dată va trebui să verific ce se spune despre peştera Ponicova, situată tot pe acolo.

După Cazane peisajul se schimbă. Drumul se lăţeşte şi relieful scade în înălţime. Cu un ochi la drum (care e în refacere pe porţiuni) şi cu unul la peisaj înaintăm pe ceea ce e încă un defileu. Aşezările sunt cam rare pe aici şi dacă sunt, sunt chiar pe mal. Excepţie fac câteva sate situate mai în munte, cu nume ciudate cum ar fi Eibenthal.

Chiar dacă suntem destul de departe de civilizaţie, satele mai mari au primit şi aici amprenta comunismului, adică ceva blocuri şi o industrie care să le „dea personalitate” şi care acum zace în ruină. Aici fluviul se comportă ca şi drumul, are unele porţiuni mai înguste şi mai agitate şi altele mai late şi mai calme. De fapt totul e un mare lac de 100 şi mai bine de kilometri lungime. Zona a fost mult mai temperamentală înaintea construirii barajului. În zonă existau o serie de locuri numite cataracte (Iuţi, Stânca, Greben, Cozla, Izlaz) unde viteza apei devenea destul de mare iar prezenţa unor obstacole naturale în apă făceau ca traversarea navelor să fie riscantă. Cazanele şi-au primit denumirea de la faptul că apa se învolbura ca şi cum ar fierbe. În prezent, tronsonul nu mai e nici pe departe la fel de periculos nivelul apei fiind mult mai ridicat şi curgerea mult încetinită. Astfel au dispărut unele pericole cum ar fi stâncile Doica, Bivolii sau Piatra Lungă dar şi unele insule cum ar fi Ada Kaleh, Poreci sau Ogradena.

De-a lungul drumului se văd şi ruinele unor cetăţi construite pe stânci izolate în apă, cum ar fi Tricule sau Drencova pe malul nostru sau mult mai impunătoarea Golubac de pe malul sârbesc. La apropierea de ieşirea din defileu, malul sârbesc se mai revoltă încă o dată obligând drumul la soluţii spectaculoase.

Vorba cuiva, „trebuie să ajung pe acolo cât mai repede” :).

La ieşire din defileu peisajul se mai schimbă o dată devenind mult mai plat.

Moldova Veche parcă e la câmpie. Şi aici sunt ruine industriale, ceva asemănător unei cariere sus pe deal şi un pod către nicăieri. De fapt podul ar fi trebuit să treacă pe insula Moldova Veche (Decebal) însă nu am găsit informaţii despre el. La momentul de faţă arată ca un pod de cale ferată cu grinzi metalice care se termină brusc în aer, la ambele capete. Se poate vedea din satelit aici.

Facem o pauză logistică la Petrom Moldova Veche şi continuăm. De aici sunt două opţiuni. Înainte pe drumul principal înseamnă spre nord, spre Oraviţa prin munţii Locvei. Am înaintat vreo 10 kilometri pe acest drum prin pădure dar am decis că nu merită să trecem pe unde am trecut ieri plus că mai aveam locuri de pozat astăzi pentru că la dus fusese o lumină imposibilă. Speram ca acum la întoarcere să putem prinde câte ceva. Aşa că ne-am întors şi am continuat un pic de-a lungul Dunării dar ne-am plictisit repede probabil dintr-o combinaţie de oboseală şi peisaj neinteresant aşa că la Belobesca am executat întoarcere la 180 de grade şi am plecat înapoi spre Băile Herculane, pe acelaşi drum. Acum sincer îmi pare rău că am făcut asta pentru că eram la mică distanţă de locul unde intră Dunărea în ţară şi unde se varsă Nera. Nu ştiu dacă Delta Nerei e interesantă dar e păcat fiindcă eram atât de aproape. Eh, asta e, cum zice (alt)cineva, „Să mai lăsăm şi pentru data viitoare”.

Aşa că ne-am întors încetişor oprind pentru poze când era cazul sau pentru leagănele de la popasurile noi de pe margine. Drumul sârbesc intră în tunel pentru a putea trece de Cazanele Mari.

Intrarea în Cazanele Mici văzută de peste Golful Dubova. Se poate observa pe dreapta tunelul sârbesc.

Un detaliu de pe drum.

O veche clădire servind drept un fel de canton. Drăcia de lângă e un fel de semafor primitiv pentru nave care funcţiona pe vremea când nu exista barajul.

Un camion sârbesc pe partea opusă a Dunării, ieşind in Cazanele Mici.

Mânăstirea Mraconia, de data asta într-o lumină favorabilă.

După ieşirea din Cazanele Mici am mers direct acasă, în Băile Herculane adică. Pentru că era încă devreme şi mai aveam la dispoziţie nişte lumină naturală am mers să vizităm o zonă interesantă, istorică. Dar despre asta, în episodul următor. Dat fiind faptul că asta a fost toată excursia zilei a 4-a, iată şi track-ul:

Şi pentru că tot veni vorba de episodul următor, acesta va veni în cel mai rău caz peste 3-4 săptămâni (sau în cel mai bun caz peste câteva zile). Nu de alta dar ma relochez temporar cu vreo 4 paralele mai sus şi cam 113 meridiane mai la stânga.

Banat Delight: Z3 – Uraniu şi TBC

Rămăsesem cu povestirea la Reşiţa de unde am plecat cu destinaţia Anina. Drumul de aici este iarăşi foarte bun şi destul de pitoresc alergând când printre, când peste dealuri. Nu am oprit la Cheile Caraşului pentru că nu am văzut vreun indicator elocvent aşa că am trecut mai departe. Am ajuns relativ repede la Anina, un orăşel oarecum ciudat. Clădirile aglomerează o vale şi aşa foarte îngustă şi neavând loc urcă pe pantele destul de abrupte. Comunismul a ajuns şi aici, cocoţând blocuri pe versanţi şi un monument cu simbolul industriei de minerit undeva sus pe munte.

Nu aveam nimic de văzut pe listă aşa că am zis să trecem mai departe, spre Oraviţa. Casă ajungem acolo, ştiam că trebuie să trecem muntele pe la Marila aşa că atunci când am văzut indicatorul cu Marila m-am grăbit să fac dreapta. Emblema albastră de drum judeţean ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Dar nu, dă-i înainte printre case. Drumul devenea din ce în ce mai prost în timp ce urca aşa că la un moment dat am decis să consultăm GPS-ul. In timp ce ne rugam la sfinţii sateliţi să ne dea semnal, pe lângă noi a trecut într-un nor de praf un papuc plin de oameni cumsecade se pare. Asta pentru ca a oprit ceva mai jos, a dat cu spatele până în dreptul nostru şi ne-a întrebat dacă nu cumva vrem să ajungem la Oraviţa. Deh, maşină cu numere din partea opusă a ţării oprită în drum şi ocupanţii consultând fără spor GPS-ul, era evident. Ne-au zis zâmbind că trebuie să mergem pe drumul nou care e ceva mai încolo. Iluminaţi fiind, ne-am întors şi am găsit drumul bun, undeva la ieşirea din Anina. Drum bun şi acesta, şi pustiu. Un pic în lucru pe alocuri dar nimic deranjant. Se trece pe lângă termocentrala Anina, alt colos industrial care pare abandonat.

LATER EDIT: Se pare că era vorba de celebra termocentrală pe şisturi bituminoase a lui Ceauşescu. O altă prostie din seria celui dintâi inginer al ţării care a funcţionat extrem de puţin. Grupul 1 a fost terminat în 1984 şi totul s-a oprit în 1986 după ce temerile inginerilor care au fost forţaţi să o construiască s-au adeverit. Pur şi simplu "combustibilul" nu era bun. Acum locaţia e vândută unui grec care se ocupă de dezmembrarea ei ca fier vechi.

O altă structură care poate părea abandonată dar din păcate, aş putea zice, e în continuare folosită este Sanatoriul Marila, situat în punctul cel mai înalt al drumului. Construit în 1936 el este într-o avansată stare de degradare după cum se vede din imagine, părţi din el fiind închise.

Sanatoriul Marila (supranumit şi Sanatoriul Groazei) este într-adevăr sinistru. Drumul trece fix prin faţa porţii însă nu îţi vine să opreşti. Aici sunt internaţi în condiţii mizere bolnavii de diverse afecţiuni pulmonare contractate în timpul lucrului în mină, în principal TBC. Sunt veniţi din toată ţara, dar cei mai mulţi sunt din regiune care au lucrat la exploatările de uraniu sau cărbune. Am văzut un reportaj despre acest loc şi cred că atributul care se potriveşte cel mai bine situaţiei este „revoltător”. Câte ceva puteţi citi aici, aici sau aici.

Mai jos de sanatoriu, la vreo 10 kilometri, începe Oraviţa, un orăşel interesant. Se văd influenţele austro-ungare asupra arhitecturii, străzile sunt înguste şi şerpuite. Pe aici este teatrul Mihai Eminescu, proaspăt renovat, care poartă numele respectiv din cauză că poetul a lucrat aici o perioadă de timp.

În centru ne-am luat după GPS şi am cotit la dreapta pe lângă gară. El era setat să ne ducă undeva după Oraviţa, spre Ciudanoviţa. Ideea era ca pe parcurs să vedem măcar părţi din calea ferată Oraviţa-Anina, prima cale ferată montană din ţară, numită şi Semmeringul Banatului din cauza dificultăţilor întâlnite la construirea ei. Traseul are 33 de kilometri şi are nevoie de o multitudine de viaducte şi tuneluri pentru a ajunge la destinaţie. A fost construit în 1863 pentru a facilita scoaterea cărbunelui din zona Anina însă astăzi nu mai este folosit decât la transportul de persoane. Pe aici trec trei trenuri pe zi şi parcurg distanţa în aproape 2 ore. Din păcate drumul rutier şi cel de fier până la Ciudanoviţa nu au nimic în comun, unul urmărind fundul văii prin pădure, altul cocoţându-se pe versanţi. Astfel, nu am apucat să vedem nici unul dintre viaducte (speram să-l văd pe cel de la Jitin, cel mai mare – 600 de metri lungime). De fapt nu este complet adevărat că nu au nimic în comun. Drumul de maşină intersectează calea ferată la urcare spre Ciudanoviţa şi mai apoi trece pe lângă Punctul Oprire Ciudanoviţa la ieşire dintr-unul din tunele (inscripţionat MDMCCCLXIII).

Eh şi aici se complică situaţiunea. Ne-am dat noi jos la PO Ciudanoviţa şi am făcut câteva poze. Totul ok, până am dat cu ochii de semnele „Atenţie radiaţii ionizante”.

Uoook. Să nu zăbovim atunci şi prin asta înţeleg, „să fugim cât mai repede”. Aşa că am făcut cale întoarsă spre Oraviţa fără să fi văzut mare lucru din calea ferată.

Mă rog, ştiam de la început că zona Ciudanoviţa era împânzită de mine de uraniu şi că nu e tocmai sănătos locul, însă ai nevoie de expunere de ordinul anilor ca să se simtă ceva. Aici s-a lucrat la extragerea uraniului de ceva vreme încoace, dintre toţi exploatatorii ruşii fiind cei mai productivi. De la Ciudanoviţa au plecat spre Mama Rusie multe trenuri încărcate cu minereu de uraniu, ca despăgubire de război.

Chiar dacă acum nu se mai exploatează, problema locului este una reală şi gravă. În multe locuri din zonă sunt halde de steril radioactiv care nu sunt ecologizate şi care contaminează apa la fiecare ploaie. Datorită caracterului special, planurile zonei şi poziţia minelor şi haldelor au fost ţinute secrete, în multe cazuri documentele dispărând. La momentul de faţă nu se mai cunoaşte exact poziţia unora. Ce se cunoaşte este că există zone cu nivele de radiaţie peste limita normală. Cea mai contaminată zonă a fost până recent exact PO Ciudanoviţa unde se afla rampa de încărcare a minereului în vagoane (aici rampa e încă vizibilă însă ea nu mai există în realitate). Spun până recent pentru că zona a trecut printr-un proces de ecologizare – s-a dărâmat rampa propriu-zisă (drumul judeţean trecea pe sub ea şi acolo erau cele mai multe radiaţii) şi s-au înlăturat unele materiale constatate a fi radioactive cum ar fi bolovani de pehblendă (minereul de uraniu, UO2). În afară de praful şi bolovanii radioactivi, zona mai este contaminată şi cu radon şi el radioactiv.

De-a lungul drumului în pădure sunt o serie de construcţii abandonate care la o privire mai atentă dezvăluie şi motivul. Semnul galben de radioactivitate, desenat stângaci, ar trebui să ţină curioşii la distanţă.

Lângă clădirea de mai sus este şi o intrare într-o galerie de mină şi o rampă de încărcare, marcată şi ea cu semne de radioactivitate. Mina principală este şi ea la drumul mare, marcată cu semne identice.

În partea dreaptă a intrării sunt mormane de fier vechi scoase din mină pe care nu le fură nimeni pentru că sunt radioactive. În teorie zona este în proces de ecologizare, în practică, mai durează.

Dacă vă pasionează subiectul, PRO TV are un reportaj de 15 minute pe tema asta şi prezintă şi anumite aspecte de la Marila.

Aşadar ne-am întors la Oraviţa şi am trecut din nou muntele spre Anina şi am revenit pe drumul spre Bozovici. Acest tronson de drum de 25 de kilometri trece prin Cheile Minişului.

La 17 kilometri de Anina am dat peste un loc interesant despre care nu auzisem. În locul în care drumul intersectează Paralela 45…

… unul dintre afluenţii Minişului formează o cascadă mai specială.

Ea se numeşte Cascada Bigăr şi face parte din parcul natural Cheile Nerei – Beuşniţa. Alături de cascadă s-a construit şi un fel de mic popas cu un pod şi un foişor de lemn.

Starea foişorului este destul de rea şi probabil e nevoie de curaj supraomenesc să încerci să vizitezi baia. Când am fost noi acolo era luni după-amiază târziu aşa că drumul era pustiu şi popasul şi mai şi ceea ce ţi conferea un aer uşor lugubru. Singurul locatar era un câine stil pechinez, apatic. Probabil că în timpul nopţii m-aş gândi de două ori înainte de a opri acolo. De fapt nici nu prea ai avea cum să faci asta pentru că locul nu este foarte vizibil din maşină şi poţi trece uşor de el.

Undeva la ieşirea din chei, în apropiere de Bozovici.

De la Bozovici nu am mai oprit până la destinaţia finală pentru ziua aceea, şi anume Băile Herculane unde am ajuns în jur de ora 19. Am căutat cazare şi am găsit la mansarda unei pensiuni foarte simpatice, Casa Maria îi zice. Mic dejun, acces la piscina cu apă termală, loc de parcare plus cameră cu perete de sticlă spre râu, adică perfect. Ca de obicei, aveţi mai jos traseul zilei 3. Va urma.

Banat Delight: Z3 – Muzeul de Locomotive Reşiţa

O chestie de văzut în Reşiţa pe care o trecusem în caietul virtual al acestei călătorii este Muzeul Locomotivelor. Nu vă gândiţi la lucruri prea grandioase, este vorba de un părculeţ cu 16 exponate însă acestea sunt destul de îngrijite. Prin comparaţie, Muzeul Locomotivelor cu Aburi din Sibiu aflat în incinta remizei de locomotive Sibiu pare mai mare ca număr de exponate însă sunt mult mai puţin îngrijite.

Am ajuns în parc aproape de prânz ceea ce a însemnat un soare destul de neplăcut. Oricum vizita plănuiam să fie scurtă, ştiam ce caut. La loc de cinste pe un postament se află locomotiva Reşicza-2, prima locomotivă cu aburi construită la noi în ţară, în anul 1872 - o arătare mică (11 tone şi 4.5 metri lungime) construită în condiţii improvizate şi destinată transporturilor industriale în interiorul uzinelor.

După postament se află însă piesa de exponat pe care o căutam de ceva vreme (nu foarte multă ce-i drept, din februarie, de când nu am reuşit să găsesc o soră de-ai ei în Muzeul Locomotivelor cu Aburi de la Sibiu) şi anume exemplarul 72 din cele 79 fabricate al seriei de locomotive 142.

Seria 142 (Berkshire) a fost construită între anii 1937 şi 1940 atât la Reşiţa cât şi la Uzinele Malaxa din Bucureşti şi era destinată trenurilor grele de persoane, pentru distanţe lungi şi trasee grele. A fost şi rămâne cea mai mare şi cea mai rapidă locomotivă cu aburi din flota CFR. Deşi pe plăcuţa de la marchiză viteza maximă specificată este de 110km/h…

…dihania putea să atingă uşor 140km/h. Ca să vă faceţi o idee referitor la dimensiuni, roţile motoare au 2 metri în diametru iar tenderul este mai mare decât multe alte locomotive. Din cele 79 de bucăţi produse doar 4 mai există. 142.072 e cea din Reşiţa, 142.008 e sora ei greu de găsit din Sibiu, 142.044 este activă în depoul Arad iar 142.063 a fost vândută în Austria (unde de altfel îşi are şi originile, seria 142 de la noi fiind bazată pe seria 214 de la ei). Aceste locomotive au fost in serviciu activ până în anii 70. Alte imagini cu 142.072.

Restul locomotivelor din muzeu nu sunt la fel de memorabile însă unele au detalii interesante. Spre exemplu, plăcile care denotă provenienţa reflectă schimbarea vremurilor într-un fel elocvent aş zice. Una dintre locomotive produsă în 1940 are o placă inscripţionată Uzinele şi Domeniile Reşiţa, denumirea veche a unităţii. A se observa fontul. Era încă perioada în care aveam rege şi lucrurile erau mai relaxate, cu accent şi pe latura artistică.

Altă locomotivă produsă 15 ani mai târziu, în 1955 are o placă asemănătoare numai că Uzinele şi Domeniile au fost înlocuite cu Combinatul Metalurgic iar fontul a fost înlocuit cu unul neutru, fără înflorituri, fără „serife”, fără personalitate, comunist aş zice.

Mai erau câteva locomotive pentru căi ferate forestiere (C.F.F) sau de manevră însă soarele puternic a reuşit să îmi diminueze interesul pentru ele aşa că ne-am văzut de drum pe la orele 1 ale amiezii. Va urma.

Banat Delight: Z3 – Semenic

Rămăsesem cu povestirile undeva pe malul lacului de acumulare de la Văliug. Noaptea a trecut şi când în sfârşit s-a crăpat de ziuă am observat că zona Crivaia-Văliug pare chiar prietenoasă. La fel de pustie, dar prietenoasă. Aşa că ne-am luat bagajele, le-am dus la maşină şi am trecut pe la recepţie să luăm micul dejun. Ţinând cont că eram singurii clienţi am ales cu o oarecare grijă meniul dar până la urmă a fost bun.

Am părăsit parcarea în jur de ora 9 parcă cu ţinta platoul Semenic. Mai întâi am parcurs drumul de-a lungul lacului pe o foarte plăcută lumină de dimineaţă de toamnă.

Am şi oprit pentru câteva poze la o terasă de unde se vedea mai bine lacul.

După ce am ajuns înapoi în Văliug am făcut dreapta şi am continuat pe drumul spre Gărâna. Drumul urcă susţinut până în pasul Prislop (alt Prislop decât cel din Moldova). Fix în pas se desprinde la dreapta drumul spre Platoul Semenic. La intrare sunt semne care avertizează despre viscol.

Se ajunge destul de repede pe platou unde drumul continuă printr-un culoar larg de brazi făcut probabil exact pentru a proteja drumul în cazul unui viscol. Zona este recunoscută pentru potenţialul eolian. Dovadă stau cele două generatoare eoliene instalate aici (un al treilea e demontat). La apropiere de ele îţi dai seama că nu au mai funcţionat de ceva vreme. Sunt ruginite şi au un design butucănos, aş zice.

Bineînţeles că mi-au trezit curiozitatea şi am căutat informaţii despre ele. Aşa am aflat că cele trei ruine de pe Semenic sunt rămăşiţele primului şi unicului proiect în întregime românesc de acest tip. Spre sfârşitul anilor 80 s-a încercat timid exploatarea acestei resurse. Astfel Întreprinderea de Construcţii Metalice Bocşa a primit sarcina dezvoltării acestui proiect. Agregatele aeroelectrice, cum au fost ele denumite, s-au arătat nărăvaşe pe tot parcursul proiectului, constructorii neavând experienţă în domeniu şi învăţând pe parcurs. Planul ar fi fost ca uzina de la Bocşa să producă 10 eoliene lunar pentru a ajunge la un număr de 300 de eoliene pe Platoul Semenic. Dar a venit Revoluţia şi la doi ani după ea proiectul s-a sistat din lipsă de bani şi astfel a ajuns în starea actuală.

Mai departe pe drum se ajunge în staţiunea Semenic, o aglomerare de cabane, hoteluri (unele părăsite) şi chioşcuri plus teleschiuirile aferente. Asta pentru că staţiunea trăieşte iarna. Vara e pustie. Noi chiar am încercat să stăm la una dintre cabane însă i-am cam luat prin surprindere pe proprietari care au îndrugat ceva de genul că nu au locuri. În fine.

Platoul Semenic are mai multe vârfuri cu înălţimi comparabile (Semenic 1447m, Gozna 1449m şi Piatra Nedeei 1438m, dacă nu mă înşel). Staţiunea e lângă vârful Gozna, cel din imagine.

Din alt unghi, releul, cabana Andra şi ceva punct de prim ajutor pentru ce-i ce-şi rup picioarele la schi.

Singurele fiinţe cu care ne-am întâlnit au fost două ghemotoace de blană de la cabana Andra, foarte jucăuşe. A, da, şi doi germani, cred, veniţi cu un BMW cu care mergeau de parcă transportau ouă.

Am mers până pe vârful Gozna sperând că vom putea vedea ceva însă era deja prea încărcată atmosfera pentru a vedea la depărtare mare, spre Reşiţa (în teorie în zilele senine se poate vedea Dunărea). Văliug-ul se vedea în schimb bine, jos în vale.

Revenind la maşină am făcut cale întoarsă şi am ajuns din nou în pasul Prislop. De acolo am continuat un pic drumul spre Gărâna şi Trei Ape, aşa informativ. Am trecut pe lângă tabăra de sculptură în lemn…

…şi am ajuns până în dreptul lacului Trei Ape. Acolo am întors pentru că indicatorul de la gazolină îmi făcea cu ochiul, oarecum ameninţător. Drumul spre Reşiţa, cel pe care îl parcursesem în noaptea de dinainte, este foarte frumos - numai curbe printr-o pădure mică dar deasă.

Reşiţa văzută ziua e şi ea mult schimbată. Locul e plin de vestigii industriale (furnalul de la combinatul siderurgic, banda transportoare de minereu care trece pe deasupra blocurilor de 10 etaje) însă arată cât de cât îngrijit, doar e capitală de judeţ.

Înjurând în gând reţeaua deficitară Rompetrol, am adăpat căluţii la PetromV şi am mers la următorul obiectiv, în Reşiţa. Va urma.

Banat Delight: Z2 - Muntele Mic

Ajunşi la Caransebeş şi având deja sub centură o staţiune turistică de iarnă pe ziua respectivă, am zis de ce să nu mai vedem încă una. Deşi mai departe de drumul principal, Muntele Mic cu cei 1800 de metri promitea o panoramă interesantă asupra Banatului.

Astfel, ajutaţi de GPS am ieşit din Caransebeş pe drumul spre Muntele Mic . Drumul trece prin Zerveşti, Turnu Ruieni şi Borlova. La Turnu Ruieni deja starea drumului te face să-ţi doreşti să te întorci. Şi totuşi maşinile vin din sens opus, semn că se poate merge. Tot din sens opus vin şi motociclete de cross noroite total deci nu ştiu ce să mai cred. În Borlova e groaznic, sunt săpate tranşee pentru ţevile de gaz iar după sat se termină asfaltul şi începe un fel de beton care din când în când lipseşte. Lipseşte din ce în ce mai des până dispare. GPS-ul nu părea să mai ştie ce facem noi aşa că am început să-l ignorăm. După ceva chin (22 de kilometri aveam să aflu mai târziu) ajungem la telescaunul Muntele Mic. Până în 2006 el era singura cale de acces către staţiune urcând aproape 800 de metri pe o distanţă de 3.700 de metri (cel mai lung traseu de telescaun din ţară). Spun până în 2006 pentru că după staţia de telescaun s-a construit un drum de acces asfaltat de 13 kilometri. Good things come to those who wait, indeed. Drumul urcă acceeaşi diferenţă de nivel ceea ce înseamnă serpentine muuuulte.

La un moment dat se iese din pădure şi se pot vedea munţii Ţarcului.

Se ajunge la o bifurcaţie undeva mai sus decât staţiunea. Aici trebuie decis dacă vrei să mergi în staţiune (ce să facem acolo?) sau la Cruce, pe un drum lat cât maşina însă în continuare asfaltat. Am ales a doua opţiune. Crucea ca şi monument datează din 1936 când a fost construită din lemn de brad. Crucea actuală a fost ridicată în 2004, este din metal şi noaptea este iluminată.

Odată ajunşi la cruce (cota 1670) am rămas un pic dezamăgiţi de vreme deoarece soarele se decisese să se ascundă după un cordon de nori, plus un fel de ceaţă joasă care acoperea depresiunea spre Caransebeş. Deci nici vorbă de vizibilitate, plus un frig destul de neplăcut (7 grade) cu vânt desul de puternic.

Până la începutul anilor 30 aici nu era nimic în afară de o cabană numită Cabana Militară. Încet încet au apărut alte cabane cum ar fi Rotary (1933), electricitate şi telefon (1935) şi, mult mai târziu teleschiuri (1962) şi în sfârşit Telefericul Muntele Mic (1976).

Cât am stat la Cruce am aranajat şi cazarea din seara respectivă după ce am căutat pe internet în prealabil (deh, ce ţi-e şi cu tehnologia asta) aşa că am putut sta mai relaxaţi. Am pornit încet în jos, oprind des pentru poze.

Drumul mi-a adus aminte de drumul din Alpi pe care am urcat cu un Fiat Punto.

Tot întârziind astfel, am prins şi apusul pe Muntele Mic.

După apus am continuat drumul mai alert, până la telescaun. De acolo iar a trebuit să ne târâm cu 10-20-30 la oră până în Turnu Ruieni. Spre deosebire de atunci când urcasem, acum eram singuri, singurei. Mă şi vedeam schimbând roata pe întuneric în munte, fără semnal la mobil. Din fericire nu s-a întâmplat nimic. Am ajuns în Caransebeş şi am trecut spre Reşiţa. Asta pentru că a noastră cazare era în staţiunea Crivaia, lângă Văliug, lângă Reşiţa. Drumul spre Reşiţa e şi el foarte bun aşa că pe la 9 intram în Reşiţa cu rezervorul spre goluţ. Am ochit vreo două Petromuri dar am zis să mergem să ne cazăm întâi şi apoi poate mergem în Reşiţa să mâncăm ceva şi alimentez atunci, plan care a eşuat mizerabil. Asta se întamplă când te bazezi pe ce măsurători ochiometrice ai făcut pe hartă.

Drumul între Reşiţa şi Văliug are vreo 22 de kilometri dacă nu ma înşel şi e tot numai prin pădure pe serpentine. Viteză pe traseu montan nu alta. Am făcut mult mai mult decât credeam şi odată ajunşi în Văliug am cotit dreapta pe malul lacului de acumulare căutând, aşa cum fusesem instruiţi, capătul asfaltului. Şi într-adevăr la capăt se afla un fel de hotel mic şi cam întunecat. Întunecat pentru că noi eram singurii clienţi. Uoook... Am mers la recepţie unde am fost întâmpinaţi ne aşteptau, ca să se poată culca după aceea. Camera noastră era la etajul 2 dar din cauza configuraţiei ciudate a clădirii, trebuia să cobori de la recepţie, nu să urci. Toate luminile stinse, lugubru rău. Bineînţeles din părţi căldură şi, mai grav, din părţi apă caldă. La intrarea în cameră măsuram din ochi diverse obiecte de mobilier care ar putea servi la blocarea uşii în caz că vine the axe murderer. Fiind frânţi de oboseală şi ştiind cât e de lung drumul până în Reşiţa am ales varianta somn de (ne)voie în ideea că ne trezim dimineaţă devreme şi o ştergem degrabă.

Că tot veni vorba de şters, eu o şterg acum către Braşov la nunta a doi prieteni dragi aşa că va urma, dar luni.