Banat Delight: Z3 – Uraniu şi TBC

Rămăsesem cu povestirea la Reşiţa de unde am plecat cu destinaţia Anina. Drumul de aici este iarăşi foarte bun şi destul de pitoresc alergând când printre, când peste dealuri. Nu am oprit la Cheile Caraşului pentru că nu am văzut vreun indicator elocvent aşa că am trecut mai departe. Am ajuns relativ repede la Anina, un orăşel oarecum ciudat. Clădirile aglomerează o vale şi aşa foarte îngustă şi neavând loc urcă pe pantele destul de abrupte. Comunismul a ajuns şi aici, cocoţând blocuri pe versanţi şi un monument cu simbolul industriei de minerit undeva sus pe munte.

Nu aveam nimic de văzut pe listă aşa că am zis să trecem mai departe, spre Oraviţa. Casă ajungem acolo, ştiam că trebuie să trecem muntele pe la Marila aşa că atunci când am văzut indicatorul cu Marila m-am grăbit să fac dreapta. Emblema albastră de drum judeţean ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Dar nu, dă-i înainte printre case. Drumul devenea din ce în ce mai prost în timp ce urca aşa că la un moment dat am decis să consultăm GPS-ul. In timp ce ne rugam la sfinţii sateliţi să ne dea semnal, pe lângă noi a trecut într-un nor de praf un papuc plin de oameni cumsecade se pare. Asta pentru ca a oprit ceva mai jos, a dat cu spatele până în dreptul nostru şi ne-a întrebat dacă nu cumva vrem să ajungem la Oraviţa. Deh, maşină cu numere din partea opusă a ţării oprită în drum şi ocupanţii consultând fără spor GPS-ul, era evident. Ne-au zis zâmbind că trebuie să mergem pe drumul nou care e ceva mai încolo. Iluminaţi fiind, ne-am întors şi am găsit drumul bun, undeva la ieşirea din Anina. Drum bun şi acesta, şi pustiu. Un pic în lucru pe alocuri dar nimic deranjant. Se trece pe lângă termocentrala Anina, alt colos industrial care pare abandonat.

LATER EDIT: Se pare că era vorba de celebra termocentrală pe şisturi bituminoase a lui Ceauşescu. O altă prostie din seria celui dintâi inginer al ţării care a funcţionat extrem de puţin. Grupul 1 a fost terminat în 1984 şi totul s-a oprit în 1986 după ce temerile inginerilor care au fost forţaţi să o construiască s-au adeverit. Pur şi simplu "combustibilul" nu era bun. Acum locaţia e vândută unui grec care se ocupă de dezmembrarea ei ca fier vechi.

O altă structură care poate părea abandonată dar din păcate, aş putea zice, e în continuare folosită este Sanatoriul Marila, situat în punctul cel mai înalt al drumului. Construit în 1936 el este într-o avansată stare de degradare după cum se vede din imagine, părţi din el fiind închise.

Sanatoriul Marila (supranumit şi Sanatoriul Groazei) este într-adevăr sinistru. Drumul trece fix prin faţa porţii însă nu îţi vine să opreşti. Aici sunt internaţi în condiţii mizere bolnavii de diverse afecţiuni pulmonare contractate în timpul lucrului în mină, în principal TBC. Sunt veniţi din toată ţara, dar cei mai mulţi sunt din regiune care au lucrat la exploatările de uraniu sau cărbune. Am văzut un reportaj despre acest loc şi cred că atributul care se potriveşte cel mai bine situaţiei este „revoltător”. Câte ceva puteţi citi aici, aici sau aici.

Mai jos de sanatoriu, la vreo 10 kilometri, începe Oraviţa, un orăşel interesant. Se văd influenţele austro-ungare asupra arhitecturii, străzile sunt înguste şi şerpuite. Pe aici este teatrul Mihai Eminescu, proaspăt renovat, care poartă numele respectiv din cauză că poetul a lucrat aici o perioadă de timp.

În centru ne-am luat după GPS şi am cotit la dreapta pe lângă gară. El era setat să ne ducă undeva după Oraviţa, spre Ciudanoviţa. Ideea era ca pe parcurs să vedem măcar părţi din calea ferată Oraviţa-Anina, prima cale ferată montană din ţară, numită şi Semmeringul Banatului din cauza dificultăţilor întâlnite la construirea ei. Traseul are 33 de kilometri şi are nevoie de o multitudine de viaducte şi tuneluri pentru a ajunge la destinaţie. A fost construit în 1863 pentru a facilita scoaterea cărbunelui din zona Anina însă astăzi nu mai este folosit decât la transportul de persoane. Pe aici trec trei trenuri pe zi şi parcurg distanţa în aproape 2 ore. Din păcate drumul rutier şi cel de fier până la Ciudanoviţa nu au nimic în comun, unul urmărind fundul văii prin pădure, altul cocoţându-se pe versanţi. Astfel, nu am apucat să vedem nici unul dintre viaducte (speram să-l văd pe cel de la Jitin, cel mai mare – 600 de metri lungime). De fapt nu este complet adevărat că nu au nimic în comun. Drumul de maşină intersectează calea ferată la urcare spre Ciudanoviţa şi mai apoi trece pe lângă Punctul Oprire Ciudanoviţa la ieşire dintr-unul din tunele (inscripţionat MDMCCCLXIII).

Eh şi aici se complică situaţiunea. Ne-am dat noi jos la PO Ciudanoviţa şi am făcut câteva poze. Totul ok, până am dat cu ochii de semnele „Atenţie radiaţii ionizante”.

Uoook. Să nu zăbovim atunci şi prin asta înţeleg, „să fugim cât mai repede”. Aşa că am făcut cale întoarsă spre Oraviţa fără să fi văzut mare lucru din calea ferată.

Mă rog, ştiam de la început că zona Ciudanoviţa era împânzită de mine de uraniu şi că nu e tocmai sănătos locul, însă ai nevoie de expunere de ordinul anilor ca să se simtă ceva. Aici s-a lucrat la extragerea uraniului de ceva vreme încoace, dintre toţi exploatatorii ruşii fiind cei mai productivi. De la Ciudanoviţa au plecat spre Mama Rusie multe trenuri încărcate cu minereu de uraniu, ca despăgubire de război.

Chiar dacă acum nu se mai exploatează, problema locului este una reală şi gravă. În multe locuri din zonă sunt halde de steril radioactiv care nu sunt ecologizate şi care contaminează apa la fiecare ploaie. Datorită caracterului special, planurile zonei şi poziţia minelor şi haldelor au fost ţinute secrete, în multe cazuri documentele dispărând. La momentul de faţă nu se mai cunoaşte exact poziţia unora. Ce se cunoaşte este că există zone cu nivele de radiaţie peste limita normală. Cea mai contaminată zonă a fost până recent exact PO Ciudanoviţa unde se afla rampa de încărcare a minereului în vagoane (aici rampa e încă vizibilă însă ea nu mai există în realitate). Spun până recent pentru că zona a trecut printr-un proces de ecologizare – s-a dărâmat rampa propriu-zisă (drumul judeţean trecea pe sub ea şi acolo erau cele mai multe radiaţii) şi s-au înlăturat unele materiale constatate a fi radioactive cum ar fi bolovani de pehblendă (minereul de uraniu, UO2). În afară de praful şi bolovanii radioactivi, zona mai este contaminată şi cu radon şi el radioactiv.

De-a lungul drumului în pădure sunt o serie de construcţii abandonate care la o privire mai atentă dezvăluie şi motivul. Semnul galben de radioactivitate, desenat stângaci, ar trebui să ţină curioşii la distanţă.

Lângă clădirea de mai sus este şi o intrare într-o galerie de mină şi o rampă de încărcare, marcată şi ea cu semne de radioactivitate. Mina principală este şi ea la drumul mare, marcată cu semne identice.

În partea dreaptă a intrării sunt mormane de fier vechi scoase din mină pe care nu le fură nimeni pentru că sunt radioactive. În teorie zona este în proces de ecologizare, în practică, mai durează.

Dacă vă pasionează subiectul, PRO TV are un reportaj de 15 minute pe tema asta şi prezintă şi anumite aspecte de la Marila.

Aşadar ne-am întors la Oraviţa şi am trecut din nou muntele spre Anina şi am revenit pe drumul spre Bozovici. Acest tronson de drum de 25 de kilometri trece prin Cheile Minişului.

La 17 kilometri de Anina am dat peste un loc interesant despre care nu auzisem. În locul în care drumul intersectează Paralela 45…

… unul dintre afluenţii Minişului formează o cascadă mai specială.

Ea se numeşte Cascada Bigăr şi face parte din parcul natural Cheile Nerei – Beuşniţa. Alături de cascadă s-a construit şi un fel de mic popas cu un pod şi un foişor de lemn.

Starea foişorului este destul de rea şi probabil e nevoie de curaj supraomenesc să încerci să vizitezi baia. Când am fost noi acolo era luni după-amiază târziu aşa că drumul era pustiu şi popasul şi mai şi ceea ce ţi conferea un aer uşor lugubru. Singurul locatar era un câine stil pechinez, apatic. Probabil că în timpul nopţii m-aş gândi de două ori înainte de a opri acolo. De fapt nici nu prea ai avea cum să faci asta pentru că locul nu este foarte vizibil din maşină şi poţi trece uşor de el.

Undeva la ieşirea din chei, în apropiere de Bozovici.

De la Bozovici nu am mai oprit până la destinaţia finală pentru ziua aceea, şi anume Băile Herculane unde am ajuns în jur de ora 19. Am căutat cazare şi am găsit la mansarda unei pensiuni foarte simpatice, Casa Maria îi zice. Mic dejun, acces la piscina cu apă termală, loc de parcare plus cameră cu perete de sticlă spre râu, adică perfect. Ca de obicei, aveţi mai jos traseul zilei 3. Va urma.