Banat Delight: Z1 – La drum

Sâmbătă dimineaţă, foarte devreme, sună ceasul. De fapt telefonul, dar nu contează. E momentul pe care îl aşteptam de aproape 2 luni de zile. Bagajele sunt făcute de cu seară, rezervorul e plin, tot ce mai trebuie e vreme bună dar şi aia e opţională, oarecum. Primul concediu după primul an de muncă începe acum.

Nu pot spune că ştiu exact unde merg însă există un plan general de abordare a acestui concediu care implică acoperirea unor distanţe apreciabile prin locuri necunoscute mie. Pardon, nouă, pentru că înainte să o întind la drum trebuie să merg să ridic una bucată copilot. Zbor, figurativ desigur, prin pasaj pe la Victoria şi prind toate semafoarele pe verde până la Obor. Semn bun, îmi zic.

În jur de 6.30, acum în formaţie completă, ieşim pe poarta de vest a Bucureştilor. Autostrada A1, complet neinteresant, prindem răsăritul undeva pe la mijloc. Vorba vine, se luminează, însă soarele nu-l vedem. Deşi maşina înghite mai bine de 2 kilometri pe minut, parcă tot nu e de ajuns. Şi totuşi nu ne grăbim nicăieri.

După Piteşti ritmul scade. Sate kilometrice, camioane, radare. Până în Râmnicu Vâlcea avem de văzut primul obiectiv şi anume Viaductul Topolog, o construcţie impresionantă aş putea zice, care zace în „conservare”. Ea face parte din amenajările pentru linia de cale ferată dintre Râmnicu Vâlcea şi Vâlcele, un proiect mort în faşă care a înghiţit probabil foarte, foarte mulţi bani. Viaductul are 1290 de metri lungime, o înălţime maximă de 48 de metri şi traversează valea râului de la care îşi ia numele, trecând totodată pe deasupra unui sat.. Imagini cu viaductul şi multe informaţii despre această linie de tren cu viaductele şi tunelurile ei lăsate în paragină puteţi citi pe această pagină. Probabil o voi vizita mai în detaliu într-un week-end viitor. Datorită traseului aglomerat pe care ni-l propusesem în prima zi, nu ar fi fost timp de o expediţie la picior prin sat pentru a găsi un punct de acces la viaduct. Am zis că nu ne grăbim, însă nu trebuie să exagerăm.

Aşadar continuăm. Trecem de Râmnicu Vâlcea şi ne orientăm greşit astfel încât mergem în direcţia Craiova. După câţiva kilometri de prindem de eroare însă ne dăm şi seama că nu e foarte rău pentru că oricum voiam să facem o deviaţie pe la Frânceşti să vedem Mânăstirea Dintr-un Lemn. Până acolo facem şi prima oprire foto, pentru o mocăniţă pe care m-am chinuit să o ajung din urmă.

Eu personal mai fusesem la mânăstirea respectivă acum ceva ani şi-mi aminteam de stejarii seculari şi de aleea cu sălcii. Soarele se încăpăţâna să nu se arate (noi nu ştiam, dar încăpăţânarea lui avea să dureze până a doua zi pe la aceeaşi oră) aşa că pe o vreme mohorâtă am parcat la intrarea în mânăstire. Am fost dezamăgit să descopăr că o parte din stejarii seculari au dispărut, din ce am putut vedea nu mai era decât unul singur.

Bisericuţa e însă la fel cum o ştiam.

...şi parcă îmi aduc aminte de flori...

Poarta mânăstirii

Aleea cu sălcii de la intrare care m-a fascinat la vizita trecută.

Sălciile sunt destul de joase pentru a fi atinse cu mâna. Imaginaţi-vă cum e să treci cu autocarul prin ele, cu geamurile deschise.

De la Frânceşti am ajuns în sfârşit pe drumul pe care trebuia, adică cel care duce spre Târgu Jiu. Ca să continuăm cu specificul vizitelor, am oprit şi la Mânăstirea Horezu.

Dată fiind ora şi vremea, şi aici era aproape pustiu.

Interesanţi au fost nişte trandafiri portocalii de care nu am mai văzut până acum.

Mai departe a urmat o bâjbâială pe lângă Horezu. Cumva am ratat drumul, nesemnalizat de altfel, către Novaci aşa că ne-am trezit pe drumul spre Târgu Jiu, fapt care nu mai corespundea cu planurile noastre. La un moment dat am profitat de un drum lăturalnic şi am întors maşina însă fix acel drum avea şi un panou pe care scria „Vizitaţi culele de la Măldărăşti”. Cine eram noi să refuzăm o asemenea invitaţie? Astfel am ajuns la Cula Duca, numită astfel după ultimul ei proprietar I. G. Duca. Construită la 1812, ea este înconjurată şi acum de zidul original.

N-am intrat pentru că ghidul era plecat la Cula Greceanu, peste drum. Ar fi însemnat să aşteptăm şi mai aveam multe lucruri de făcut. Aşadar, ne-am întors la maşină şi am revenit în Horezu unde am regăsit drumul spre Novaci. Dar despre asta într-un episod următor. De la cule am rămas cu un regret, şi anume că nu mi-am împărţit croissantul cu personajul din imagine, care părea foarte trist.