Banat Delight: Z1 – Prin chei, peşteri şi ceaţă

Reiau povestirea de unde am rămas, şi anume de la ieşirea din Horezu, spre Polovragi. Drumul fiind secundar, e într-o stare proastă. Mai proastă decât starea drumului era însă vremea. Cu puţin înainte de Polovragi a început să plouă aşa că atunci când am ieşit de pe asfalt nu mai aveam grija prafului, doar a noroiului alb. Asta pentru că drumul prin Cheile Olteţului este acoperit cu spărtură de piatră de la o carieră din apropiere. La intrarea în chei se află Mânăstirea Polovragi şi peştera cu acelaşi nume. Înarmaţi fiind cu informaţii de dinainte, am decis că nu merită să aşteptăm următoarea oră de intrare în peşteră pentru că e mai mică şi oarecum mai puţin spectaculoasă decât peştera de peste deal, literalmente (nu vreau să insinuez că Peştera Polovragi nu merită vizitată, doar că nu se încadra în programul nostru). Aşa că am trecut mai departe în chei. Drumul permite accesul cu maşina chiar dacă în anumite locuri stânca a trebuit să fie dizlocată pentru a-i face loc. Oricum loc prea mult nu este nici pentru râu care se zbate undeva mai jos cu vreo 15 metri decât drumul, o distanţă pe care sigur nu vrei să o parcurgi cu maşina.

Pe la jumătatea cheilor se află un pod destul de înalt unde se practică tiroliană şi coborâri pe coardă. Am observat un pic activităţile însă am plecat repede sătui de răgete (era ceva tabără de mârlani venită la dat pe sârmă). La ieşirea din chei am făcut cale întoarsă pentru că drumul urcă sus în munte şi în general ne-am fi depărtat de traseul nostru.

Un pic mai departe de Polovragi e o altă localitate (Baia de Fier), cu un alt râu (Galbenul) care a săpat un alt set de chei (Cheile Galbenei). Aceste chei sunt mult mai puţin spectaculoase şi mai scurte. În schimb peştera ataşată este lor este mai mare. E vorba de Peştera Muierii a cărei galerie parcurge cheile prin munte. Acum ceva timp râul a curs prin ea însă mai apoi a săpat cheile şi peştera a rămas goală. Noi am ajuns la intrarea în peşteră cu 15 minute înainte de o intrare programată aşa că nu am avut mult de aşteptat.

Şi totuşi a fost prea mult. Am avut parte de un grup de oameni de doi lei (vechi), din aceia care îşi scriu numele pe pietre pe unde se duc, cu glume (şi limbaj şi comportament) de mahala. N-are rost să detaliez pentru că m-aş enerva din nou. Mai degrabă vorbesc despre peşteră. Lungimea galeriei vizitabile este de aproximativ 900 de metri ieşirea făcându-se prin capătul opus. Am mai vizitat peştera acum vreo 10-11 ani şi mi-o aminteam ceva mai înaltă. Acum a fost o corvoadă să trec prin porţiunile joase.

De data asta am avut parte şi de interacţiune cu fauna specifică - un liliac speriat de agitaţie s-a agăţat pentru moment de bluza mea. Ca să evităm interacţiunea cu pleava am rămas ultimii în grup ceea ce s-a dovedit benefic şi din cauză că am putut interacţiona cu ghidul care ne-a explicat câte ceva despre formaţiunile de calcar, cât guano s-a scos din încăperea mare, etc.

La ieşire din peşteră am descoperit că ploaia îşi făcea iarăşi de cap iar noi aveam de parcurs cheile pe jos pentru că maşina era lăsată la intrare. Am ajuns semiuzi la ea dar am oprit şi la barul local pentru un suc/cafea.

O maşină de pompieri parcată şi ea la peşteră. Mă întreb ce căuta pe acolo.

După Baia de Fier urmează oraşul Novaci. Din Novaci (de fapt din Bengeşti, dar nu contează) porneşte DN67C, Transalpina. Sunt 18 kilometri până la Rânca, după care urmează un tronson de vreo 30 de kilometri până la Obârşia Lotrului, tronson care include şi pasul cel mai înalt din ţară, Pasul Urdele 2145 de metri (în unele locuri l-am văzut citat ca 2141m). Nu am rezistat să nu încerc drumul, deşi vremea era rea. Urcarea începe încă înainte de ieşirea din Novaci cu pantă de 12%. Asfaltul este nou şi este o plăcere să conduci pe acolo. La ieşire ne întâmpină un indicator foarte promiţător.

După ieşirea din Novaci urmează urcare susţinută, când pe serpentine strânse, când pe curbe largi.

Odată cu urcarea scade şi vizibilitatea, intrăm în nori. Deşi nu plouă, parbrizul se udă permanent. Mai rău este că pe drum pot apărea diverse obstacole cum ar fi vite sau marcaje de la lucrări. Până la urmă probleme nu am avut deşi la un moment dat vizibilitatea scăzuse sub 3-4 metri în faţa maşinii şi ne deplasam cu 10km/h. Nu eram singuri, mai circulau şi alte maşini de aceea am preferat să continui urcarea până la Rânca unde să găsesc un loc de întors decât să risc o întoarcere în trei mişcări cu asemenea vizibilitate.

Deci nici vorbă de peisaj, de văzut Parângul, releul Cerbu sau alte repere la care mă aşteptam. Doar obiecte aflate foarte aproape.

La Rânca am găsit loc de întors (unde credeam, eronat, că se termină asfaltul) şi am repetat trecerea prin nor, la fel de stresantă ca şi la urcare. Ofticat oarecum de insucces, am hotărât să mai trecem pe acolo spre sfârşitul călătoriei.

De la Novaci am continuat pe drumuri relativ lăturalnice până la Bumbeşti-Jiu, localitate de la intrarea pe Defileul Jiului. Pe parcursul acestuia nu am făcut decât o scurtă pauză pe undeva la mijloc însă l-am parcurs încet. Mi s-a părut mai interesant decât Valea Oltului, fie şi numai pentru calea ferată care parcă se joacă pe deasupra şoselei, trecând prin tunele, semitunele şi viaducte metalice. Pe parcurs se pot vedea şi podurile rutiere care au fost folosite în trecut şi care acum au fost înlocuite de unele noi.

Un alt lucru interesant de văzut este locul în care se construieşte CHE Dumitra. Trebuie să mă documentez asupra subiectului pentru că nu am înţeles exact unde va fi lacul de acumulare.

Later Edit (7-12-2009): M-am documentat şi se pare ca nu va fi nici un lac de acumulare, adică nu e o centrală clasică. E de fapt un ansamblu de două hidrocentrale cu putere de 40-50 de MW fiecare şi galerii de aducţiune de 30 de kilometri dar fără lac şi baraj propriu-zis. Mai multe puteţi citi in PDF-ul acesta.

Imediat după ieşirea din defileu, drumul nostru ducea la stânga prin Vulcan, Lupeni şi Uricani către locul în care trebuia să înnoptăm, la cabana Cheile Buţii. Am aruncat o privire în treacăt la construcţiile industriale aparent abandonate din cele trei localităţi însă pentru o inspecţie mai temeinică a trebuit să aşteptăm ziua următoare.

La cabană am ajuns un pic după apus, ne-am cazat, am mers la masă şi am căzut seceraţi. Parcursesem 475 de kilometri în cam 15 ore, cu opririle menţionate mai sus plus altele, să le zicem logistice. Traseul pentru Ziua 1 arată cam aşa:

Urmează, ofc, Ziua 2.