Banat Delight: Z2 – DN66A, Transretezat

Ziua 2 a început promiţător cu un mic dejun, copios aş putea spune, la cabană. Urmând recomandările antemergătorilor noştri (care călcaseră pe acolo cu câteva săptămâni înainte dar pe două roţi) am comandat şi o porţie de papanaşi cu dulceaţă de afine şi nu ne-a părut rău. Am dus bagajele la maşină, am făcut o poză cabanei...

...şi am dat şi o fugă până în Cheile Buţii care sunt la 100 de metri în spatele cabanei. Din păcate poteca cam trece prin apă şi noi nu aveam tendinţe de explorare. Cel puţin nu la ora aceea. Aşa că ne-am întors la maşină şi am ieşit la drumul mare unde, în loc să facem stânga spre civilizaţie, am făcut dreapta spre sălbăticie.

Cam de la ieşirea din Câmpu lui Neag începe ceea ce unii numesc „Drumul lui Băsescu”, un drum controversat început acum 10 ani care, dacă va fi terminat, va traversa Masivul Retezat. Nu vă imaginaţi peisaje de Transfăgărăşan sau de Transalpina, drumul merge în amonte pe Jiul de Vest, trece pasul Cerna, merge pe marginea lacului de acumulare Iovanu, trece prin Cerna Sat şi se uneşte cu drumul care vine de la Târgu Jiu, destinaţia fiind Băile Herculane.

Istoria (şi porecla) acestui drum începe în anul 1999 când ministrul transporturilor de pe atunci, Traian Băsescu, aprobă şi ia sub oblăduirea sa proiectul unui drum care să traverseze Munţii Retezat. Pentru aceasta un drum forestier deja existent este ridicat la rangul de drum naţional şi botezat DN 66A. Se încep lucrările mai întâi pe un tronson de 6 kilometri, până în 2002 când se sistează din lipsa banilor. Ceva mai târziu, prin 2006-2007 se reîncep pe un tronson de 10 kilometri care este construit in doar 5 luni de zile. De data aceasta cu cântec. Drumul trece chiar prin Parcul Naţional Retezat şi apar unele probleme legate de impactul constuirii unui drum asupra faunei locale. Green Peace, World Wildlife Fund şi Comisia Europeană toate intervin pentru oprirea lucrărilor în zona Câmpuşel. Şi lucrările s-au oprit, dar se pare că nu pentru mult timp. Ar urma al treilea tronson, cel mai tehnic de până acum, dar constructorul este încrezător că lucrările se pot realiza şi că va obţine autorizaţiile necesare. În prezent situaţia se prezintă în felul următor: până la Câmpuşel sunt în jur de 15 kilometri de drum finalizat. Un pic după asfaltul şi alte amenajări se termină brusc lăsând loc drumului forestier, drum forestier care este blocat de o alunecare de teren în dreptul lacului Iovanu din primăvara aceasta. Sunt 19 kilometri până la lac şi de acolo încă vreo 10 dacă nu mă înşel până în Cerna Sat. După Cerna Sat urmează 18 kilometri de drum care a avut asfalt la un moment dat însă acum nu mai are decât sporadic (o să vedeţi altă dată de unde ştiu).

Aşadar la drum pe Transretezat! Era duminică dimineaţă şi deşi micul dejun fusese promiţător, vremea nu-i împărtăşea caracteristicile. Pe o vreme mohorâtă, umedă şi cu ceaţă am intrat pe asfaltul nou al drumului lui Băsescu. Ce pot să spun este că drumul e făcut bine, atât cât pot eu să apreciez. Parapeţi de protecţie, perete betonat spre râu, plase de protecţie pe stâncile de deasupra, rigole, marcaje, indicatoare, totul pare foarte nou şi ok.

Primul loc interesant este la confluenţa Jiului de Vest cu Gârbovul unde drumul trece prin ceea ce se cheamă Cheile Scocului. Aici a fost nevoie de ceva muncă pentru a ridica drumul mai sus decât râul.

Intrarea in chei...

...şi ieşirea din chei, privind înapoi.

Pe parcursul drumului se pot observa o serie de podeţe ciudate acoperite cu iarbă şi precedate de indicatoare de „Atenţie, animale sălbatice”. Din ce am citit sunt 11 la număr şi sunt construite pentru a permite trecerea animalelor mari peste drum, deoarece în foarte multe locuri trecerea devenise imposibilă din cauza peretelui de beton.

Din drum se desprind numeroase alte drumuri, mai toate închise cu bariere cu diverse mesaje.

Fiind duminică, vreme îndoielnică şi drumul fiind practic o fundătură, eram singuri. Am întâlnit cred trei maşini în mişcare, altele fiind totuşi parcate pe margine.

Următoarea zonă după Cheile Scocului este ceva mai largă fiind denumită Câmpu Mielu. Aici sunt câteva aşezări care îmi amintesc de pionierii americani, una dintre ele chiar are şi un catarg cu steag.

Kilometrii nu sunt mulţi cum spuneam şi, deşi viteza medie proiectată a drumului este de 25km/h iar limitarea este de 40km/h (aveam să aflu mai târziu asta), se poate merge lejer cu 60-70 pe porţiunile drepte. Pe răspunderea proprie desigur. În zona denumită Câmpuşel este şi un canton silvic cu acelaşi nume pe lângă care am trecut fără să oprim (pe parcursul drumului sunt o serie de construcţii unele mai dărăpănate, altele mai îngrijite – ceea ce vreau să spun este că nu ai sentimentul că eşti la zeci de kilometri de civilizaţie).

După Câmpuşel se termină asfaltul cum ziceam. Însă eu nu ştiam asta aşa că atunci când am văzut indicatorul de sfârşitul zonei cu restricţie de viteză la 40km/h, în afară de a mă mira pentru că nu mă ştiam într-o astfel de zonă, am zis că trebuie să urmeze ceva fain. Indicatorul e în capul unei pante line, după o linie dreaptă lungă, pe care accelerasem bine peste cei 40 de kilometri pe oră. În capul pantei surpiză şi oroare, fără vreun semn de „Atenţie, denivelări” sau măcar clasicul dar eficientul „Atenţie, alte pericole” tot ce ţine de drum se sfârşeşte: marcaj, rigolă, parapet şi cel mai important, asfalt. În timp ce intru cu graţie cu 90 la oră pe macadam îmi aduc aminte de o remarcă a antemergătorilor noştri (ale căror isprăvi pe acelaşi drum, apropo, le puteţi citi aici), ceva de genul „Asfaltul se termină foarte brusc”. Dar nu e bai, macadamul e bun, e la nivel cu asfaltul (cât de cât) şi nu e vreo curbă aşa că opresc fără incidente. Sfârşitul drumului arată cam aşa...

...şi este aproximativ aici. Maşina am întors-o un pic mai încolo, unde am făcut şi o mică pauză. Înainte e tot DN66A, dar nu se ştie dacă va vedea asfalt.

Se zice că termenul de finalizare este 2011. După cum se poate observa, nu a început nici un fel de amenajare aşa că vom vedea.

Eu nu mă pot pronunţa în favoarea sau în defavoarea acestui proiect. Ca şi importanţă rutieră, aceasta este minoră, se preconizează că drumul nu va putea fi menţinut deschis tot timpul anului, va fi un fel de Transfăgărăşan din punct de vedere al utilităţii. "Va ajuta la dezvoltarea turismului în zonă" zic vocile pro. Da, poate, dar vrem asta? Majoritatea lumii spune nu. Vehement chiar. Când mă gândesc la partenerii de vizită de la Peştera Muierii pot spune un şi eu un NU categoric. Până nu există mecanisme funcţionale de civilizare a centaurilor, e mai bine ca zona să rămână neatinsă.

Dar cum rămâne cu mine? Mie îmi place să conduc pe drumuri de munte (şi pot merge civilizat astfel încât să nu iau râşii pe capotă), ştiu să strâng după mine, nu ascult muzică, nu fac grătar şi mi-ar plăcea să pot să ajung mai uşor pe trasee montane. De exemplu, din punctul unde e parcată maşina în ultima imagine, vârful Piatra Iorgovanului e foarte aproape şi mi-ar plăcea să-l văd. Aş fi chiar dispus să plătesc o taxă de acces pe acest drum, dacă asta ar îmbunătăţi situaţia. Deci cu mine cum rămâne?

Materiale de citit aveţi aici, aici şi aici. Va urma.