Banat Delight: Z2 - Muntele Mic

Ajunşi la Caransebeş şi având deja sub centură o staţiune turistică de iarnă pe ziua respectivă, am zis de ce să nu mai vedem încă una. Deşi mai departe de drumul principal, Muntele Mic cu cei 1800 de metri promitea o panoramă interesantă asupra Banatului.

Astfel, ajutaţi de GPS am ieşit din Caransebeş pe drumul spre Muntele Mic . Drumul trece prin Zerveşti, Turnu Ruieni şi Borlova. La Turnu Ruieni deja starea drumului te face să-ţi doreşti să te întorci. Şi totuşi maşinile vin din sens opus, semn că se poate merge. Tot din sens opus vin şi motociclete de cross noroite total deci nu ştiu ce să mai cred. În Borlova e groaznic, sunt săpate tranşee pentru ţevile de gaz iar după sat se termină asfaltul şi începe un fel de beton care din când în când lipseşte. Lipseşte din ce în ce mai des până dispare. GPS-ul nu părea să mai ştie ce facem noi aşa că am început să-l ignorăm. După ceva chin (22 de kilometri aveam să aflu mai târziu) ajungem la telescaunul Muntele Mic. Până în 2006 el era singura cale de acces către staţiune urcând aproape 800 de metri pe o distanţă de 3.700 de metri (cel mai lung traseu de telescaun din ţară). Spun până în 2006 pentru că după staţia de telescaun s-a construit un drum de acces asfaltat de 13 kilometri. Good things come to those who wait, indeed. Drumul urcă acceeaşi diferenţă de nivel ceea ce înseamnă serpentine muuuulte.

La un moment dat se iese din pădure şi se pot vedea munţii Ţarcului.

Se ajunge la o bifurcaţie undeva mai sus decât staţiunea. Aici trebuie decis dacă vrei să mergi în staţiune (ce să facem acolo?) sau la Cruce, pe un drum lat cât maşina însă în continuare asfaltat. Am ales a doua opţiune. Crucea ca şi monument datează din 1936 când a fost construită din lemn de brad. Crucea actuală a fost ridicată în 2004, este din metal şi noaptea este iluminată.

Odată ajunşi la cruce (cota 1670) am rămas un pic dezamăgiţi de vreme deoarece soarele se decisese să se ascundă după un cordon de nori, plus un fel de ceaţă joasă care acoperea depresiunea spre Caransebeş. Deci nici vorbă de vizibilitate, plus un frig destul de neplăcut (7 grade) cu vânt desul de puternic.

Până la începutul anilor 30 aici nu era nimic în afară de o cabană numită Cabana Militară. Încet încet au apărut alte cabane cum ar fi Rotary (1933), electricitate şi telefon (1935) şi, mult mai târziu teleschiuri (1962) şi în sfârşit Telefericul Muntele Mic (1976).

Cât am stat la Cruce am aranajat şi cazarea din seara respectivă după ce am căutat pe internet în prealabil (deh, ce ţi-e şi cu tehnologia asta) aşa că am putut sta mai relaxaţi. Am pornit încet în jos, oprind des pentru poze.

Drumul mi-a adus aminte de drumul din Alpi pe care am urcat cu un Fiat Punto.

Tot întârziind astfel, am prins şi apusul pe Muntele Mic.

După apus am continuat drumul mai alert, până la telescaun. De acolo iar a trebuit să ne târâm cu 10-20-30 la oră până în Turnu Ruieni. Spre deosebire de atunci când urcasem, acum eram singuri, singurei. Mă şi vedeam schimbând roata pe întuneric în munte, fără semnal la mobil. Din fericire nu s-a întâmplat nimic. Am ajuns în Caransebeş şi am trecut spre Reşiţa. Asta pentru că a noastră cazare era în staţiunea Crivaia, lângă Văliug, lângă Reşiţa. Drumul spre Reşiţa e şi el foarte bun aşa că pe la 9 intram în Reşiţa cu rezervorul spre goluţ. Am ochit vreo două Petromuri dar am zis să mergem să ne cazăm întâi şi apoi poate mergem în Reşiţa să mâncăm ceva şi alimentez atunci, plan care a eşuat mizerabil. Asta se întamplă când te bazezi pe ce măsurători ochiometrice ai făcut pe hartă.

Drumul între Reşiţa şi Văliug are vreo 22 de kilometri dacă nu ma înşel şi e tot numai prin pădure pe serpentine. Viteză pe traseu montan nu alta. Am făcut mult mai mult decât credeam şi odată ajunşi în Văliug am cotit dreapta pe malul lacului de acumulare căutând, aşa cum fusesem instruiţi, capătul asfaltului. Şi într-adevăr la capăt se afla un fel de hotel mic şi cam întunecat. Întunecat pentru că noi eram singurii clienţi. Uoook... Am mers la recepţie unde am fost întâmpinaţi ne aşteptau, ca să se poată culca după aceea. Camera noastră era la etajul 2 dar din cauza configuraţiei ciudate a clădirii, trebuia să cobori de la recepţie, nu să urci. Toate luminile stinse, lugubru rău. Bineînţeles din părţi căldură şi, mai grav, din părţi apă caldă. La intrarea în cameră măsuram din ochi diverse obiecte de mobilier care ar putea servi la blocarea uşii în caz că vine the axe murderer. Fiind frânţi de oboseală şi ştiind cât e de lung drumul până în Reşiţa am ales varianta somn de (ne)voie în ideea că ne trezim dimineaţă devreme şi o ştergem degrabă.

Că tot veni vorba de şters, eu o şterg acum către Braşov la nunta a doi prieteni dragi aşa că va urma, dar luni.