Banat Delight: Z4 – Defileul Dunării

Ajunsesem la jumătatea excursiei şi întâmplător am zis să alegem ceva mai uşor în ziua respectivă. Aşa că ne-am trezit, am luat micul dejun şi pe la un 10 aşa am pornit spre Defileul Dunării. De la Băile Herculane Orşova este aproape aşa că am ajuns aproape imediat şi evaluând distanţele propuse pentru ziua respectivă am hotărât că merită un detour spre Drobeta Turnu Severin, până la Porţile de Fier I.

Am oprit la un popas pentru câteva poze cu Orşova de dimineaţă. Tot ce se vede acum e oraşul nou construit odată cu umplerea lacului de acumulare Porţile de Fier.

Şalupa poliţiei de frontieră.

La baraj oprirea este interzisă şi fotografiatul la fel, însă regulile nu se aplică dacă opreşti la câţiva kilometri. Astfel în satul Gura Văii am urcat pe un drum găsit pe Google Earth şi am putut privi barajul de sus.

Drumul duce la o fostă vilă de vacanţă a lui Ceauşescu, acum denumită Casa de Oaspeţi (numele e trecut şi pe indicatoarele rutiere).

De acolo ne-am întors spre Orşova pentru a reveni la planul iniţial. Trebuie spus că acest tronson este foarte aglomerat şi foarte în lucru. Am stat la vreo 7 semafoare şi am pierdut ceva vreme. Desigur că numai mârlanii cu BMW se găseau să depăşească coloana.

Din cauză că drumul principal o ia spre nord la Orşova, drumul care continuă de-al lungul Dunării este în mare parte pustiu. Şi asta pentru că nu duce nicăieri, sau aproape nicăieri.

Prima oprire a fost la intrarea în Cazanele Mici, la mânăstirea Mraconia. Ea este denumită după râul omonim care se varsă în Dunăre acolo. Atracţia aici este cea mai mare sculptură în piatră din Europa, chipul lui Decebal. Dedesubt există şi o inscripţie „Decebalvs Rex Dragan Fecit”. Latina mea e precară dar sunt destul de sigur că ultima parte înseamnă „făcut de Drăgan”, referinţă la cel care a comandat lucrarea, omul de afaceri Ioan Constantin Drăgan. Uşor lipsit de bun gust aş zice, dar presupun că atunci când dai 1 milion de dolari pe aşa ceva poţi să-ţi treci şi numele pe ea.

N-am reuşit să identificăm Tabula Traiana pe malul celălalt aşa că am mers mai departe prin Cazanele Mici până la golful Dubova. Acolo Dunărea capătă aspectul unui lac în al cărui colţ îndepărtat se vede intrarea în Cazanele Mari. Acolo Dunărea are cel mai îngust punct (parcă în jur de 160 de metri). De ambele părţi sunt munţi, pe partea sârbească fiind un vârf de două ori mai înalt decât la noi. Din păcate drumul românesc, care până atunci urmărise îndeaproape fluviul, pare că se sperie de Cazanele Mari şi decide să se ferească ocolind un deal şi ieşind mai departe, după Cazane. Drumul sârbesc în schimb e mult mai curajos şi insistă să treacă de-a dreptul prin tuneluri şi peste viaducte. Dealul de pe malul românesc are ca vârf Ciucarul Mare şi am auzit că de acolo se poate admira o privelişte faină asupra Cazanelor. Din păcate, va trebui să verific asta altă dată. La fel, altă dată va trebui să verific ce se spune despre peştera Ponicova, situată tot pe acolo.

După Cazane peisajul se schimbă. Drumul se lăţeşte şi relieful scade în înălţime. Cu un ochi la drum (care e în refacere pe porţiuni) şi cu unul la peisaj înaintăm pe ceea ce e încă un defileu. Aşezările sunt cam rare pe aici şi dacă sunt, sunt chiar pe mal. Excepţie fac câteva sate situate mai în munte, cu nume ciudate cum ar fi Eibenthal.

Chiar dacă suntem destul de departe de civilizaţie, satele mai mari au primit şi aici amprenta comunismului, adică ceva blocuri şi o industrie care să le „dea personalitate” şi care acum zace în ruină. Aici fluviul se comportă ca şi drumul, are unele porţiuni mai înguste şi mai agitate şi altele mai late şi mai calme. De fapt totul e un mare lac de 100 şi mai bine de kilometri lungime. Zona a fost mult mai temperamentală înaintea construirii barajului. În zonă existau o serie de locuri numite cataracte (Iuţi, Stânca, Greben, Cozla, Izlaz) unde viteza apei devenea destul de mare iar prezenţa unor obstacole naturale în apă făceau ca traversarea navelor să fie riscantă. Cazanele şi-au primit denumirea de la faptul că apa se învolbura ca şi cum ar fierbe. În prezent, tronsonul nu mai e nici pe departe la fel de periculos nivelul apei fiind mult mai ridicat şi curgerea mult încetinită. Astfel au dispărut unele pericole cum ar fi stâncile Doica, Bivolii sau Piatra Lungă dar şi unele insule cum ar fi Ada Kaleh, Poreci sau Ogradena.

De-a lungul drumului se văd şi ruinele unor cetăţi construite pe stânci izolate în apă, cum ar fi Tricule sau Drencova pe malul nostru sau mult mai impunătoarea Golubac de pe malul sârbesc. La apropierea de ieşirea din defileu, malul sârbesc se mai revoltă încă o dată obligând drumul la soluţii spectaculoase.

Vorba cuiva, „trebuie să ajung pe acolo cât mai repede” :).

La ieşire din defileu peisajul se mai schimbă o dată devenind mult mai plat.

Moldova Veche parcă e la câmpie. Şi aici sunt ruine industriale, ceva asemănător unei cariere sus pe deal şi un pod către nicăieri. De fapt podul ar fi trebuit să treacă pe insula Moldova Veche (Decebal) însă nu am găsit informaţii despre el. La momentul de faţă arată ca un pod de cale ferată cu grinzi metalice care se termină brusc în aer, la ambele capete. Se poate vedea din satelit aici.

Facem o pauză logistică la Petrom Moldova Veche şi continuăm. De aici sunt două opţiuni. Înainte pe drumul principal înseamnă spre nord, spre Oraviţa prin munţii Locvei. Am înaintat vreo 10 kilometri pe acest drum prin pădure dar am decis că nu merită să trecem pe unde am trecut ieri plus că mai aveam locuri de pozat astăzi pentru că la dus fusese o lumină imposibilă. Speram ca acum la întoarcere să putem prinde câte ceva. Aşa că ne-am întors şi am continuat un pic de-a lungul Dunării dar ne-am plictisit repede probabil dintr-o combinaţie de oboseală şi peisaj neinteresant aşa că la Belobesca am executat întoarcere la 180 de grade şi am plecat înapoi spre Băile Herculane, pe acelaşi drum. Acum sincer îmi pare rău că am făcut asta pentru că eram la mică distanţă de locul unde intră Dunărea în ţară şi unde se varsă Nera. Nu ştiu dacă Delta Nerei e interesantă dar e păcat fiindcă eram atât de aproape. Eh, asta e, cum zice (alt)cineva, „Să mai lăsăm şi pentru data viitoare”.

Aşa că ne-am întors încetişor oprind pentru poze când era cazul sau pentru leagănele de la popasurile noi de pe margine. Drumul sârbesc intră în tunel pentru a putea trece de Cazanele Mari.

Intrarea în Cazanele Mici văzută de peste Golful Dubova. Se poate observa pe dreapta tunelul sârbesc.

Un detaliu de pe drum.

O veche clădire servind drept un fel de canton. Drăcia de lângă e un fel de semafor primitiv pentru nave care funcţiona pe vremea când nu exista barajul.

Un camion sârbesc pe partea opusă a Dunării, ieşind in Cazanele Mici.

Mânăstirea Mraconia, de data asta într-o lumină favorabilă.

După ieşirea din Cazanele Mici am mers direct acasă, în Băile Herculane adică. Pentru că era încă devreme şi mai aveam la dispoziţie nişte lumină naturală am mers să vizităm o zonă interesantă, istorică. Dar despre asta, în episodul următor. Dat fiind faptul că asta a fost toată excursia zilei a 4-a, iată şi track-ul:

Şi pentru că tot veni vorba de episodul următor, acesta va veni în cel mai rău caz peste 3-4 săptămâni (sau în cel mai bun caz peste câteva zile). Nu de alta dar ma relochez temporar cu vreo 4 paralele mai sus şi cam 113 meridiane mai la stânga.