Catania

Episodul ar fi trebuit să se cheme Taormina însă din pricina unei greve Trenitalia şi a mârlaniei Interbus nu am mai ajuns acolo. Astfel, am petrecut ultima zi de Sicilia în Catania şi am fost să vedem marea la Lidi Plaja (sic). Am nimerit acolo în singurul moment al zilei când a plouat, în rest a fost soare.

După asta am mers în oraş şi mi-am găsit friptura de cal pe care o căutam şi care a fost foarte bună. În rest, cam atât în ziua a treia pentru că a trebuit să mergem la aeroport.

Aşadar am să povestesc despre ce impresie mi-a lăsat Catania în general. Textul va fi garnisit cu imagini luate la diverse momente ale zilei, în zile diferite aşa că nu au legătură între ele.

„...su un isola di sangue che fra tante meraviglie
fra limoni e fra conchiglie...”

Se zice maliţios că Africa începe la sud de Roma. Este evident o exagerare însă nu poţi să nu observi diferenţele faţă de nord. Dacă de departe coasta arată la fel cu case în acelaşi stil, palmieri şi bărci, de aproape lucrurile stau altfel. Catania e probabil cel mai murdar oraş în care am fost. Iar clădirile, chiar şi în centru, au văzut zile mai bune.

Catania e al doilea oraş ca mărime din Siclia, după Palermo. Are un centru vechi, catedrală, ruine, strasse pentru cumpărături, tot ce trebuie unui oraş mare. Şi totuşi cam peste tot se simte sărăcia. Fiind şi avanpost spre Africa, e plin de imigranţi şi mulţi dintre locuitori arată ca nişte borfaşi deşi poate nu sunt. Localnicii-localnici sunt totuşi foarte primitori şi vorbăreţi, aşa cum am povestit în episodul cu pizza.

Peste tot sunt graffitti-uri cu „Curva Nord, senza compromessi” însă mi-e teamă că e doar un strigăt de ciudă. Pare că se adevereşte şi aici teoria că popoarele sunt mai avansate în regiunile cu o climă mai temperată unde traiul e un pic mai dificil. Aici clima e blândă tare tot anul (15 grade în ianuarie) şi solul e fertil din cauza vulcanului. Nu trebuie făcut mare lucru pentru a supravieţui. Se cultivă tot felul de fructe care nu cresc în alte părţi din Italia sau din Europa, de la citirice şi până la rodii, fistic, migdale.

Oraşul e foarte vechi şi a fost afectat de mai multe ori în istoria sa de vulcanul de lângă. Totuşi distrugerile vin destul de rar ca oamenii să nu se înveţe, câteva generaţii putând trăi liniştite până se întâmplă ceva remarcabil. Multe clădiri sunt făcute din lavă, până şi elefantul din piaţa centrală e făcut din lavă.

Clima e uşor neplăcută pentru mine, nu sunt obişnuit cu umiditatea aşa ridicată. Toate cele trei zile am avut senzaţia de cald înăbuşitor, chiar dacă temperatura în sine nu era foarte ridicată.

Revenind la aspectele sociale, Catania şi Sicilia în general are încă o problemă reală cu mafia. Când vorbeam data trecută de citit în ziar despre asasinate, nu glumeam, chiar sâmbătă seara avusese loc o crimă la comandă undeva în oraş. Piaţa Borsellino poartă numele lui Paolo Borsellino, judecător care a fost omorât de mafie la câteva luni după prietenul său Giovanni Falcone, alt judecător care a luptat împotriva mafiei. Asasinarea lui a făcut atunci înconjurul lumii din cauza metodei folosite şi anume aruncarea în aer a unui pod de pe autostrada spre Palermo când coloana de maşini trecea pe acolo. Chiar dacă suvenirurile care se vând în piaţă au imaginea lui Don Corleone pe ele am senzaţia că nu e deloc o glumă bună.

Şi totuşi nu pot spune că nu mi-a plăcut. E aşa cum e şi asta îi dă farmecul aparte.Mai jos, restul de imagini cu câteva explicaţii pe lângă.

Una din clădirile vechi de pe Via Garibaldi.

Un Fiat 500 în stare bună.

Via Garibaldi în lungime, spre Porta Garibaldi.

Strada paralelă, Via Veneto parcă.

Terasă pe care am şi folosit-o la un moment dat.

Guardia di finanza în patrulare.

Într-una din seri doi golănaşi m-au văzut pozând un fel de scuter vechi şi după ce s-au amuzat copios unul dintre ei m-a rugat să-i fac o poză.

Scuterist prin piaţa centrală...

...piaţă centrală care e în faţa catedralei.

Ah şi, da, era să uit, febleţea mea, Afla 159 din dotarea Squadra Volante.

Cam atât despre Catania şi Siclia în general. Urmează seria de povestiri cu aventurile în ţara unde steagul are multe stele pe el. Vreo 50, aşa.

Aci Trezza

Ziceam în episodul trecut că, fiind încă soarele pe cer, am plecat spre o altă destinaţie şi anume un sat de lângă Catania, Aci Trezza. Acolo fusesem noi momiţi cum că am găsi plajă. Am luat autobuzul ţ care a făcut 1327 de staţii până acolo dar până la urmă am ajuns. Soare, mare, frumos dar plajă din părţi. Sigur erau nişte bolovani de lavă de care se spărgeau valurile însă nimic asemănător unei plaje.

Şi ca să fie eşecul „mai complet” au început să apară nori. La început puţini...

...însă în 20 de minute deja burniţa şi cerul era vineţiu. Ne-am plimbat un pic prin port...

...şi printre case...

...şi ne-am minunat de logica localnicilor („Aha! Vă urăsc şi deci o să-mi murdăresc zidurile declarând asta”).

E o râcă perpetuă între nord şi sud însă în sud e prima dată când o văd exprimată pe ziduri. Nordul n-are ocupaţii din astea din ce îmi aduc aminte.

[Much much later edit 01.04.2015: Curva Nord e de fapt "Peluza Nord", trebuia să-mi fi dat seama că e vorba de fotbal. Shame on me.]

Din Aci Trezza am zis să mergem pe jos până în Aci Castello, un golf mai încolo, să vedem castelul normand de la 1076 care a dat numele locului. Pe drum, diverse case şi maşini...

Bărci scoase pe mal.

Castelul normand, construit pe o stâncă oarecum în mare.

De la înălţimea castelului, o panoramă către sud...

...şi o imagine spre vest.

Nu sunt prea multe de povestit. După castel a început să plouă aşa că noi am mers să ne plouă în staţia de autobuz unde am pierdut mai bine de o oră din vieţile noastre aşteptând salvarea. Salvare care a venit până la urmă altfel aveam de mers un 10 kilometri pe jos. Va urma.

Etna

Evenimentul cel mai așteptat din excursia în Sicilia a fost bineînțeles urcarea pe Etna. Vulcanul, activ bine mersi, domină zona Cataniei cu cei peste 3000 de metri ai săi. Din păcate în vârful este foarte rar vizibil din cauza norilor și noi nu am avut parte de respectiva vedere.

Așadar duminică dimineață ne-am trezit devreme, am mers la bar să luăm micul dejun (inclus în prețul și așa modic al camerei), am citit prin ziare ce asasinate se mai comiseseră în seara precedentă în oraș după care ne-am întors la hostel pentru a aștepta sosirea ghidului. Și asta pentru că rezervasem unul dintre tururile ghidate pe Etna cu Land Roverul. Întâmplător am fost primii pe lista ghidului așa că am ocupat locurile cele mai bune din Aro. Pardon, vreau să spun Land Rover. După ce am ridicat și pe ceilalți participanți (un cuplu de pensionari elvețieni și două asiatice) am pornit la drum.

Traseul pe care am urcat este Etna Sud și trece prin satul Nicolosi. Satul este practic o suburbie a Cataniei pentru că nu este separat în vreun fel de oraș. Drumurile sunt destul de întortocheate și abrupte însă nu e nevoie de Land Rover, ci doar de simț de orientare. Mai țineți minte filmulețul lui Bruno Bozzetto și fragmentul despre indicatoare în Italia?

La ieșire din Nicolosi mi-am dat seama că Land Roverul nu era deloc indispensabil deoarece drumul este asfaltat până la 2000 de metri. Totuși dă un anumit farmec experienței. Și ca să nu fie total degeaba, șoferul ne-a băgat pe un drum lăturalnic de unde puteam să vedem mai bine Etna. Care, apropo, se pronunță ceva de genul Etena cu accent pe primul e. Pentru o clipă am văzut și locul un mergeam, parcarea de la 2000 de metri. Spun doar o clipă pentru că imediat a fost acoperit de nori locali. Defenderul, dezamagit că nu e rost de offroad.

Am continuat cu urcarea și am dat inevitabil peste nor.

Și totuși sus la cota 2000 norul apărea și dispărea. Șoferul a parcat Roverul în fața unui local...

...unde se vindeau diverse suveniruri pentru turiști neghiobi (nu mai știu, s-ar putea sa fi luat și eu ceva de acolo) și de unde se pleca pe traseu. Aici la cota 2000 e și parcarea autocarelor și locul de plecare a telegondolei spre puncte mai înalte.

Și locul e un adevărat furnicar de oameni, chiar dacă nu pare așa din imagini. Cât am intrat în local au venit vreo 10 autocare care nu au ocupat nici o optime din parcare. Ghidul ne-a spus că acum sunt puțini oameni, vara e mult, mult mai aglomerat.

De la birt (birt care era să fie distrus de erupția din 2001) am plecat în sus la picior să vedem cratere. Asta pentru că Etna nu erupe numai din craterul principal din vârf ci poate să erupă cam de oriunde de pe suprafața sa. Parcarea văzută de sus.

Pe cărare.

Craterul din 2001.

Ciudat, în perioada respectivă a anului e sezonul de împerechere pentru gărgărițe. Nu am văzut niciodată așa de multe la un loc, cu atât mai puțin în locuri așa neprimitoare.

Un singur tip de plantă crește pe aici.

Japonezele, fascinate mereu concomitent de același lucru.

Alt exponent al faunei.

Am urcat pe unul dintre craterele mai vechi pentru a avea o privire de ansamblu asupra zonei.

Un crater mai vechi.

La coborâre de pe crater.

Drumul care coboară de pe Etna pe altă parte decât a urcat, drum pe care aveam să coborâm și noi.

După ce ne-am întors la mașină am început coborârea spre următorul punct de interes.

Acesta era unul dintre multele tunele de lavă transformate în grote. Am oprit pe marginea drumului, ghidul ne-a dat căști și frontale și ne-a zis hai. Hai unde? Printr-o crăpătură destul de mică chiar lângă asfaltul drumului se coboară într-un fost tunel de lavă de-a lungul căruia am mers câteva zeci de metri. Acum o să vă întrebați dacă e tunel de lavă, de ce nu e plin cu lavă răcită. Păi pentru că aceste tuneluri se formează când lava se răcește neuniform, cea de mai jos rămânând mai fluidă și curgând la vale. Astfel de tuneluri sunt periculoase în timpul erupțiilor pentru că pot purta lava fără ca aveasta să se răcească foarte departe de locul erupției și astfel să afecteze structuri la care nu ar ajunge în mod normal. De aceea în trecut s-a practicat dinamitarea lor imediat după formare.

După plimbarea subterană am luat din nou Defenderul...

...și am mers pe versantul estic să vedem Valle del Bove. Aceasta este o vale imensă creată acum 6000 de ani când Etna a erupt exploziv, cam ca Mount St. Helen, și un sfert de munte s-a prăbușit. Japonezele, ca de obicei, la sacrificiu când e vorba de o poză.

După aceasta am continuat coborârea și am reintrat în zona locuită. Oricum versantul estic este populat de multe livezi și case simple de vacanță unde localnicii vin pentru un grătar în week-end. În satul Zafferana unde 80% (parcă) din oameni se ocupă cu apicultura am oprit la un magazin tot turistic unde opresc și multe autocare. Acolo se vinde miere, cremă de migdale, de fistic și alte, drept fiind spus, bunătăți. Dacă vrei poți să mergi în spate să vezi un stup de albine transparent ca să le poți vedea viermuind pe acolo. Poți vedea și regina care e pictată cu o culoare pe spate pentru a fi recunoscută. Mie personal nu-mi plac insectele cu ace așa că am mers în spate prevăzător. În timp ce vânzătoarea îmi explica cum că nu am de ce să mă tem o albină a înțepat-o fix în sprânceană așa că am zis că e mai bine să ne retragem.

Am continuat coborârea care părea să nu se mai termine (în fond se coboară de la 2000 la aproape 0) însă măcar am avut parte de peisaj cu mare verde la început și mai apoi albastră.

Am ajuns înapoi la hostel în jur de ora 3 după amiaza, cam la 6 ore de la plecare. Pentru că mai era lumină afară, am mai plecat undeva dar asta e pentru data viitoare. Va urma, adică.