Vârful Vraju

Până să mă apuc de povestit umblăturile de peste mări și țări, am să relatez pe scurt escapada de sâmbătă dimineață. Pentru că CFR-ul și-a bătut joc și nu am putut lua bicicleta acasă, a trebuit să găsim și obiective alternative. Astfel la orele 10 trecute parcam mașina lângă gardul Mânăstirii Izvorul Tămăduirii de lângă Măcin. Acolo începe traseul de pe Culmea Pricopanului (de fapt se poate urca în traseul). Se trece printr-o pădure mică unde e amenajat un loc de grătăreală și se ajunge la izvorul care a dat numele mânăstirii.

Aici marcajul e ambiguu după părerea mea așa că reușim foarte simplu să-l pierdem.

Nu cred că suntem primii care au făcut asta pentru că urmăm o potecă care urcă dealul cu bun simț, urmărind curbe de nivel uneori și ajungând într-o vâlcea de unde se poate urca mai ușor în șa.

Șaua de care vorbesc este (sper că m-am orientat corect) între Vârful Caramalău (277m) și cota 252. Ajunși aici decidem să o luăm spre dreapta, adică sud-est, adică spre Vârful Vraju care, cu cei 335 de metri ai săi domină zona. În mod absolut ciudat nu bate vântul. E totuși Dobrogea. Nu-mi aduc aminte să mai fi prins o zi fără vânt pe dealurile astea.

Trecem mai întâi pe la cota 252 unde urcarea pe monolitul din vârf nu pare simplă așa că o lăsăm baltă. Mai departe spre Vraju, pe traseu - o privire înapoi spre Caramalău.

Pe Vraju se urcă relativ ușor, chiar dacă e mai înalt cu 100 de metri decât restul. De sus se deschide o panoramă frumoasă la 360 de grade, spre deosebire de ce se poate vedea pe vârful Greci. Mai departe pe aceeași culme e vârful Piatra Râioasă (346m), jos în vale spre vest se vede cariera Izvoare și mânăstirea unde am parcat mașina.

S-ar vedea și Măcinul, Brăila, Galațiul, Luncavița și multe altele dacă nu ar fi ceață. Spre nord vest, culmea Pricopanului intră ușor în pământ.

Spre est nu se vede mai nimic din cauza ceții. Undeva în vale la vreo 2 kilometri doi bicicliști sunt atacați de câinii de la o stână. Aud clar strigătele și fluierăturile ciobanului care își cheamă cerberii înapoi. Din fericire nu sunt câini adevărați de stână și bicicliștii scapă nevătămați, doar lătrați.

Mă întreb ce traseu făceau. Drumul pare să ducă de la Jijila la Luncavița prin spatele dealurilor. Trebuie să investighez. Apropo de bicicliști, se pare că unii au ajuns și pe vârful Vraju să au ținut să arate că știu să scrie cu vopsea pe pietre.

No limits, într-adevăr, la dobitocie.

Cu vârful Vraju am mai bifat o chestie care mi-o doream de mult, și anume să urc pe dealurile astea care de la Galați se văd foarte impunătoare față de gâlmele din apropiere, cota 86 de exemplu.

De pe Vraju am coborât la mașină pierzând din nou marcajul pe care l-am regăsit din nou la Izvor. Plimbărică de 2 ore urmată de încă 2 ore de hălăduit pe drumurile Tulcei. Numai bun pentru o zi de noiembrie.