Continuând ideea de data trecută, ca să mergem spre planetariu am ocolit puţin ca să trecem pe podul BP. Denumit astfel după firma care a sărit cu banul, podul are o formă foarte ciudată văzut de sus. Şi când îl traversezi e spectaculos, asta dacă nu te plictiseşti de la toate ocolişurile pe care le face.
Folosirea inoxului în cantităţi îndestulătoare – o premisă pentru un monument interesant.
Cică podul ar acţiona şi ca o barieră fonică pentru zgomotul traficului de pe Columbus Drive.
Există încă vietăţi printre zgârie-nori.
În sfârşit, aproape de mal dar departe de planetariu.
Ne intersectăm cu o serie de bulevarde largi care vin perpendicular spre lac dar care, deşi era rush hour, nu par să fie folosite.
Trecem pe lângă fântâna Buckingham, cea care apare la începutul genericului „Married with children” („Familia Bundy” adică). Din păcate fântâna era închisă pentru iernat iar eu nu aveam (încă :) ) obiectiv destul de wide pentru ea.
La un moment dat majoritatea decide că planetariul nu merită şi că ar trebui să nu ne mai codim şi să mergem direct către obiectivul cel mai interesant. Aşa că mă supun majorităţii şi cotim la dreapta la primul bulevard.
Obiectivul cel mai interesant.
Până să ajungem noi la obiectiv s-a întunecat de-a binelea aşa că planul meu de a vedea apusul s-a năruit.
Obiectivul, aşa cum probabil s-a înţeles deja, era Willis Tower, fostul Sears Tower. Sears s-a mutat de ceva vreme din clădire şi drepturile pentru denumire au expirat anul trecut aşa că noul chiriaş majoritar şi-a impus numele. Acesta are şi planuri măreţe să vopsească tot turnul în argintiu, culoarea brand-ului său, pentru a-l face să iasă mai mult în evidenţă.
Deşi era aproape de ora de închidere, a trebuit să petrecem mai mult de o oră la rând pentru a urca. Cât „aşteptăm” la rând, merită menţionate o serie de „ştiaţi că”-uri. Willis tower a fost cea mai înaltă clădire din lume vreo 20 de ani la rând şi a pierdut titlul în 1998. Clădirea în sine are 442 de metri însă antena cea mai mare îi măreşte înălţimea până la 527 de metri. Turnurile Petronas, care au detronat Willis Tower, au antenele integrate în arhitectură şi de aceea sunt considerate mai înalte. Willis Tower era chiar mai înalt decât World Trade Center dacă se ia în calcul numai clădirea. Asta pentru că şi WTC avea o antenă care îi mărea înălţimea cu 109 metri. Mă rog, ideea e că e sus pe listă şi merită urcat în ea.
Şi sus...sus e altceva, din alt film...e de departe cel mai înalt loc pe mulţi, mulţi kilometri. Spre est este lacul Michigan iar în toate celalalte direcţii sunt câmpiile Illinois-ului. Nu că s-ar vedea ceva noaptea. Tot ce se vede noaptea sunt luminile aglomerării urbane.
Clădiri de 50-60-70 de etaje par nişte pitici pe lângă ea. Fiind destul de înaltă, la vârf clădirea se clatină binişor din pricina vântului. E normal să facă aşa, aşa e proiectată, însă asta nu e liniştitor. Cei mai mulţi nu observă asta, nici eu nu am observat pâna când nu m-am rezemat de un stâlp pentru o poză. Şi dacă tot suntem la senzaţii neliniştitoare, partea cea mai interesantă a vizitei la etajul 103 sunt cele trei balcoane de sticlă (iniţial a fost doar unul însă vor fi 4). Un astfel de balcon de sticlă, poreclit The Ledge, ar ţine până la 5 tone şi se poate retrage în interiorul clădirii atunci când vântul este prea puternic. Teoria sună bine însă când eşti pus în faţa posibilităţii de a păşi pe sticlă la 412 metri înălţime, instinctul, creierul ăla primitiv, zice „Prostule, nu fi prost, nu te duce! Aaaaaa!” în timp ce creierul raţional zice „Prostule, asta ţine 5 tone, râd copii de tine, treci în blacon!”. A câştigat al doilea creier şi am păşit pe sticlă. Senzaţia e, cum spuneam, altceva. Alături se vede cealaltă cutie de sticlă cu turişti gură-cască.
Ca să fiu complet sincer, mi-a luat vreo două minuţele ca să păşesc până în colţul depărtat al balconului şi să dau drumul la stâlpul de metal din interiorul clădirii. După ce mi-am făcut pozele am plecat triumfător, dat fiind că erau acolo şi oameni care nu voiau să calce pe aer nici în ruptul capului.
După asta am coborât, de fapt am fost daţi afară pentru că era ora închiderii. Coborârea, ca şi urcarea, se face cu un singur lift care se comportă asemănător cu liftul de la salina de la Slănic Prahova în sensul că se zbate în laterale de zici că vrea să evadeze din puţ. Şi când te gândeşti că sub tine sunt 400 de metri de hău capeţi gratis încă o senzaţie neliniştitoare.
Restul serii l-am petrecut prin diverse localuri, printre care ar fi de menţionat Giordano’s, o instanţă a unui lanţ de pizzerii unde se serveşte faimoasa (cică!) pizza „deep-dish”. Am luat pizza deep-dish evident şi nu prea mi-a plăcut. Blatul a fost ca un biscuite dulce drept pentru care i-am pus eticheta necomestibil de la prima îmbucătură. Umplutura alcătuită în principal din brânză e nespectaculoasă. Dar a trebuit încercată.
Revin cu întâmplări din a doua zi de Chicago, cât de curând.
No comments:
Post a Comment