Petrimanu

De 1 decembrie nu am fcut nimic notabil, nu am ieşit din oraş şi nu am văzut parada – în schimb am reuşit să prin parada mijloacelor tehnice de rezervă. Aşa că a apărut întrebarea „Unde mergem în week-end-ul următor?” Eu aş fi vrut ceva zăpadă însă nu eram sigur unde vreau să merg. Am ieşit din acest impas când a apărut şi o propunere concretă şi anume munţii Latoriţei. Restul săptămânii am fost cu un ochi pe prognoză ca să ştim cum ne desfăşurăm. Tot timpul a fost vorba de nor şi ploaie în ambele zile dar noi eram hotărâţi să mergem.

Astfel, sâmbătă dimineaţa devreme făceam joncţiune la un PetromV de la ieşirea pe A1. Şase oameni, două maşini, ne-am pus în mişcare spre Vâlcea. La un moment dat am văzut soarele pe A1 însă acela a fost singurul moment din zi. În rest o pătură de nori fără planuri de ploaie, doar de agasare. Am mai poposit pe drum la un OMV la intrare pe valea Oltului şi vreo 10 minute la baraj la Brădişor. Prizele de apă pentru hidrocentrală (cred).

Lacul are şi o structură metalică cam ruginită care pluteşte pe el, un fel de ansamblu de pontoane pe care alergau nişte câini. Mai târziu am aflat că e o crescătorie de salmonide. Ajunşi în Voineasa am căutat cazare pentru că pensiunea la care voiam să mergem se ocupase deja. Astfel, am trecut la tactica „plesneală”. Am văzut trei indicatoare spre o străduţă secundară, am luat-o pe acolo şi după cam un kilometru am ajuns la ceea ce avea să ne fie casă la noapte. Nu-i fac reclamă că mi-o aglomeraţi la vară când am de gând să mai duc pe acolo. Nu de alta dar a fost ieftin, cald, spaţios, oameni foarte amabili şi au şi maşini 4x4 de închiriat.

După ce am rezolvat cu cazarea am decis că nu mergem în ziua respectivă pe munte ci ne plimbăm cu maşinile prin zonă. Aşa că ne-am întors un pic pe drum şi am intrat pe valea Latoriţei, un afluent al Lotrului. Imediat se ajunge la Ciunget, la hidrocentrală după care se continuă prin cheile Latoriţei. Drumul e prost, asfaltat în mare parte, ceea ce îţi dă un fals sentiment de siguranţă. La un moment dat este o lăsătură în asfalt care te încălzeşte la inimă. Lăsătură vine de la faptul că poţi să laşi piese din maşină pe acolo. Sunt destul de mulţi kilometri şi asfaltul apare şi dispare.

Ţinta noastră erau lacurile Petrimanu şi Galbenu situate cam la 20 şi respectiv 25 de kilometri de la bifurcaţie. Într-un sfârşit am ajuns la barajul Petrimanu.

Eram singuri pe acolo, nu am mai văzut nici o altă maşină sau vietate. Barajul are 50 de metri înălţime şi deversorul de prea-plin cred că ar juca bine rolul de derdeluş iarna. Face parte din amenajarea hidroenergetică complexă a râului Lotru, despre care am vorbit aici.

Apa din lac este fantastic de limpede, nu cred că am văzut niciodată aşa ceva.

A trebuit să fac şi gestul matur de a arunca o bolostâncă în apă de la înălţime. Partea interesantă a fost că am putut să o urmăresc în drumul ei spre fundul lacului, aşa de limpede era apa.

Din cauza drumului prost ne-am decis că nu are sens să mergem până la barajul Galbenu însă măcar 900 de metri până la cabană puteam să mergem.

Am ajuns şi la cabană unde ne-am uitat pe nişte hărţi, ne-am jucat cu pisica rezidentă şi am fost serviţi cu şoric proaspăt de (către) cabanier. Frumos loc, şi foarte izolat. Sunt 20 de kilometri până la primul sat pe valea Latoriţei. Alternativ dacă se trece muntele spre sud prin Curmătura Olteţului se ajunge în Cheile Olteţului şi Polovragi, dar tot e mult. Cabana arată cam aşa...

...şi website-ul este www.petrimanu.ro. Mai este o anexă alături, Tudoriţa, cabana principală fiind Tudor. Aici nu eram chiar singuri, mai era un VW Polo nou de Bucureşti care spre surprinderea mea a plecat în sus pe vale, nu în jos. Mă rog, am rămas la părerea că nu merită aşa că am făcut cale întoarsă.

Pe drumul de întoarcere am oprit în câteva dintre locurile care ni s-au părut interesante la dus. Cum ar fi cascada Apa Spânzurată...

...sau locul numit (pe hartă) La Lespezi unde apa Latoriţei curge printr-o albie plată formată din roci verzui.

În caz că vă întrebaţi, da, nu am spălat maşina de când am fost la Greşu.

După Valea Latoriţei am mers înapoi în Voineasa unde am pierdut destul de mult timp cu prânzul într-un restaurant unde se gătea foarte foarte, dar foarte, încet. „La N brazi” îi zice, unde N este un număr variabil dar nu atât de variabil încăt să dea o personalitate locului. M-am săturat de câte locuri cu numele asta am văzut. Lipsă de imaginaţie. Cum să-i zicem locului ăsta? „La răspântie”. Perfect. „La trei brazi”, „La doi paltini”, etc...

Deoarece traversăm perioada cea mai deprimantă a anului, atunci când se înserează la 4 după-amiaza, până am terminat noi de mâncat soarele era la culcare deja. Totuşi fiind prea devreme să ne retragem la pensiune am mers până la staţiunea Vidra să o vedem pe întuneric. Dacă locul e lugubru ziua, atunci să-l vedeţi noaptea. După ce m-am chinuit fără trepied l-am scos până la urmă însă nu era încă beznă complet. În plus lumina de la singura casă locuită de acolo, cea de la baraj de la Vidra şi cea de la Petroşani deja poluau luminos prea mult. Plus că erau nori. Aşa că m-am lăsat păgubaş şi ne-am întors la pensiune în Voineasa unde am pus la punct planul pentru a doua zi. Va urma.