Museuming

Pe drumul de întors de la Boston, între două reprize de somn, am căzut de acord ca ziua următoare să fie dedicată odihnei. Noi avusesem planuri măreţe cu vizitat şi Washington (care e cam la aceeaşi distanţă de NY ca şi Boston) însă ne-am dat seama că ar fi prea obositor.

Aşa că în planul pentru miercuri am inclus cuvântul muzeu şi cuvântul parc. Până la urmă au fost unul de fiecare. Eu m-am trezit şi am ieşit voios la plimbare până în Times Square unde era punctul de întâlnire cu Aura. Pe drum...

Drum e impropriu spus pentru că stăteam la 3 minute de Times Square. Fix la prima intersecţie am văzut motivul unor deranjamente destul de brutale ale somnului meu din fiecare noapte. Pe colţul intersecţiei 8th ave. cu 48th st este cea mai harnica staţie de pompieri din NY – Battalion 9 compusă din Engine 54 şi Ladder 4. Nu spun degeaba cea mai harnică pentru că în 2008 Battalion 9 a avut 5,451 de ieşiri iar motto-ul batalionului este „Pride of Midtown - Never missed a performance”. Batalionul 9 are şi o poveste tristă în spate – echipajele de pe Ladder 4 şi Engine 54 au fost printre primele care au ajuns la WTC după ce au lovit avioanele. Au murit toţi şi ambele maşini au fost distruse – maşinile de acum sunt noi şi la fel şi oamenii. În imagine e Ladder 4 ieşind din garaj.

Sirena e asurzitoare (fără nici o exagerare) şi este pornită la orice oră, fie că ies la 12 ziua sau la 3 noaptea.

În Times Square m-am întâlnit cu Aura şi am pornit spre muzeu, cel de Natural History de lângă Central Park. După ce am orbecăit puţin prin cartier între staţia de metrou şi muzeu...

...am intrat înăuntru la bilete. Poţi să intri gratis dar poţi să faci şi donaţie. Adică practic când îţi iei biletul eşti întrebat cât vrei să dai. Brontozaurul de la bilete...

Muzeul probabil m-ar fi fascinat când eram mai mic. Îmi aduc aminte de plimbările repetate la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Galaţi de care nu mă mai săturam - unde aveau un număr de diorame şi de animale împăiate. La Natural History Museum e cam la fel, doar că nu au numai animale au şi oameni. Nu împăiaţi desigur. Din păcate se pare că nu mai am răbdare de aşa ceva – poate şi din cauza drăcăretului care venise cu clasa că să înveţe câte ceva şi care polua fonic.

Am stat vreo două ore după care am ieşit năuci şi am zis că ajunge cu muzeele pe ziua de azi. Am traversat strada şi am intrat în Central Park. Ne-am plimbat pe alte cărări decât până atunci...

...dar până la urmă tot la Bethesda Fountain am ajuns şi am ajuns să pândesc alţi fotografi.

În Central Park cele mai multe din bănci au un sponsor – oameni care donează anual o sumă pentru întreţinere. În schimb, pe bancă se pune o placă cu ce vrea sponsorul. De cele mai multe ori este în memoria cuiva, cu nume trecut. Mai rar, este câte un mesaj mai aparte, fără nume.

După Central Park am orbecăit pe străzi până pe înserat, am văzut biblioteca centrală şi am mers într-un loc pe care îl vânam de ceva vreme – Grand Central Station. E cel mai mare terminal feroviar din lume cu 44 de peroane şi 67 de linii pe două niveluri subterane. În curând se lucrează la al treilea nivel ce va duce numărul liniilor la 75. Fiind în subteran, e ca şi cum ai fi la metrou, nu are nimic din farmecul (dacă se poate spune aşa) al unei gări clasice. Dar sala centrală (Main Concourse) e cu totul altceva - aş putea să spun că e unul dintre locurile care mi-au plăcut cel mai mult din New York. În centrul ei este ghişeul de informaţii cu ceas care apare mereu în filme. Fiecare dintre cele 4 ceasuri are cadranul din opal şi ar valora între 10 şi 20 de milioane de dolari.

După Grand Central Station (de fapt Terminal că aşa e corect) am mers în Times Square unde am îngheţat pentru o perioadă de timp după care am mers la Rockefeller Center. N-am mai urcat sus la Top of the Rock pentru că era deja întuneric şi mai văzusem New York-ul de sus noaptea.

Lângă Rockefeller Center ar mai fi de văzut şi catedrala St. Patrick, edificiu cu o arhitectură aparte care iese în evidenţă printre clădirile cu unghiuri drepte.

Cam asta a fost ziua de miercuri în New York. Ne-am mai adunat puterile şi joi urma să atacăm dis-de-dimineaţă Liberty şi Ellis Island. Dar despre asta, în episodul viitor.

A îngheţat marea (cică)

„-Alo, comandamentul de iarnă?
-Da.
-Se circulă spre Constanţa?
-Da, dar de la Drajna pe drumul vechi până la Feteşti.
-Perfect. Mulţumesc. O zi bună.
-Să trăiţi!”

Duminică dimineaţă deloc devreme a avut loc această convorbire scurtă. Noi eram deja la intrare pe autostradă. Autostrada fusese închisă până dimineaţă de la Lehliu la Feteşti, când am trecut noi se mai lucra la dezăpezirea tronsonului Drajna-Feteşti. Şi noi, nebuni, fuga spre mare pe un ger de crăpau pietrele dar cu soare şi cer albstru. Am mai întâlnit 5-6 maşini pe o autostradă albă pe alocuri. La Drajna am apucat drumul vechi, 30 de kilometri până la Feteşti pe un drum peste care vântul arunca fuioare de zăpadă care nu se depuneau pe drum spre liniştea mea. La Feteşti am plătit taxa de pod şi am văzut cum fierbe Dunărea din cauza gerului. În judeţul Constanţa drumul a fost curat, mai curat decât autostrada, contrar aşteptărilor formate de ştirile panicarde.

La 1 intram în Constanţa, oraş care nu fusese dezăpezit decât la nivelul de idee. Am mers spre nord în ideea că prin nişte cadre faine cu Întreprinderea de Metale Rare pe fond alb cu marea în spate. Doar planul a rămas pentru că drumul din Corbu spre Vadu era blocat cu un dop de zăpadă de 2 metri înălţime. Şi spre plaja Corbu era aceeaşi situaţie. Şi drumul Năvodari-Corbu fusese în aceeaşi situaţie până recent, după cum arătau anumite porţiuni. Aşa că ne-am întors şi am oprit la Hotel Rex în Mamaia să vedem marea, speram noi, îngheţată. Dezamăgire.

Frigul împreună cu vântul şi cu lipsa de timp ne-au alungat de pe plajă şi am mers spre centrul Constanţei şi apoi la Cazino. Acolo multă lume ieşită la plimbare să vadă peisajul care era şi nu prea era. Marea nu era îngheţată însă am văzut stabilopozi cu gheaţă pe ei, deci mă consider mulţumit.

La plecare am văzut de sus portul Tomis şi într-adevăr erau porţiuni îngheţate. Drumul înapoi a fost mai scurt pentru că între timp se deschisese autostrada dar numai pe o bandă pe alocuri (celalte benzi erau ocupate de 1 metru jumătate de zăpadă troienită.

Mai târziu în săptămână am aflat că marea a îngheţat de-a binelea ceea ce a condus la un scurt episod de oftică. Dar asta e, nu am ce face. Week-end-ul ăsta stau acasă. Promit.

Boston

Marţi dimineaţă m-am trezit năucitor de devreme pentru că la 6.50 aveam autocar spre Boston. Preţ fantastic de mic - 10 dolari dus-întors. Plecarea se face de undeva de lângă Penn Station. Am prins locuri la etaj (Megabus are nişte monştri albaştri cu etaj) dar nu chiar în faţă pentru că unii dintre noi au întârziat pe la Starbucks. Trebuie spus că respectiva formă de transport fiind cea mai ieftină e folosită de imigranţi, studenţi, elevi sau turişti cu buget redus. Nu sunt locuri repartizate şi când apare autobuzul se face o coadă. Coada e patronată de un (în cazul nostru) negru care vorbeşte cu un accent special care face conversaţia unidirecţională în sensul că el înţelegea ce ziceam eu dar eu nu înţelegeam ce zicea el.

Am ieşit din NY prin Harlem şi cred că un pic de Bronx - n-am văzut crime în desfăşurare dar am văzut ceea ce la ei se cheamă „Projects”. Denumirea vine de la Housing Projects şi se referă de obicei la o zonă cu blocuri de câte 30-40 de etaje cu locuitori foarte săraci unde poliţia ajunge rar. Un fel de Ferentari pe verticală.

Drumul până la Boston e pe autostradă, Massachusetts Turnpike îi zice. Peisajul nu e cine ştie ce. Oraşe mici, pădure, etc. Singura aşezare omenească mai importantă a fost cred Hartford, dar nu bag mâna în foc pentru nume. După mai bine de 4 ore de autocar am ajuns în Boston, undeva lângă Back-Bay South Station denumire care avea să genereze nişte probleme mai pe seară, la întoarcere. Deşi era soare, era cam frig, deh, noiembrie. Primul loc în care ne-am oprit a fost Copley Square.

Mi se pare curios că un oraş atât de vechi cum este Bostonul (relativ vechi să ne înţelegem) nu are nişte limite când vine vorba de plan urbanistic. În piaţă se află Trinity Church, monument de la 1870 şi fix lângă s-a construit Hancock Tower (acelaşi Hancock ca în Chicago) – cea mai înaltă clădire din Boston. Ca fapt divers, clădirea a avut unele probleme legate de faptul că atunci când bătea vântul îi cam cădeau gemurile. De asemenea, cei care aveau birourile la etajele de sus (60) li se făcea rău de la cât de mult se legăna clădirea de la vânt. Prima problemă s-a rezolvat schimbând toate geamurile cu un cost pe măsură, iar a doua, prin instalarea unei contragreutăţi pe role care să amortizeze mişcarea.

Tot de prin piaţă, când ne decideam în ce parte să apucăm.

Dat fiind că timpul era limitat am optat pentru o chestie foarte comercială şi anume Duck Tours. Plecare de la Prudential Center şi plimbare cu ghid prin oraş o oră şi jumătate. Cu amfibia. Din păcate ghidul era cam sărit de pe fix (un requirement al postului cred, pentru că toţi erau aşa), îşi zicea Sergent Chiftea şi ne punea să măcănim la intervale de el alese. În fine, ce povestea el acolo, nu era chiar neinteresant. Nişte istorie, curiozităţi, etc. De exemplu lungimea unuia dintre poduri...

...este în „smoots” pentru că în 1958 membrii unei fraternităţi de la MIT au măsurat lungimea podului cu cel mai scund pretendent, Oliver Smoot. De pe râu iese în evidenţă Hancock Tower şi lângă el...

...este o clădire (tot John Hancock se cheamă) cu un turn ornamental în vârf care se aprinde în diverse culori în funcţie de condiţiile meteo aşteptate.

Steady blue, clear view.
Flashing blue, clouds due.
Steady red, rain ahead.
Flashing red, snow instead
Flashing Blue and Red, when The Curse of the Bambino is dead!

Ultima parte a fost adăugată în 2004 când Boston Red Sox au câştigat din nou titlul mondial după 86 de ani.

O sintangmă interesantă auzită la ghid a fost „leaf peeper” – adică cel ce călătoreşte în anumite zone numai pentru a vedea copacii în culori de toamnă.

Am trecut pe lângă USS Constitution - un obiectiv pe care îl avem pe listă dar din păcate i-am văzut numai catargele - era închis temporar. USS Constitution este cea mai veche navă din lume încă funcţională, lansată la apă în 1797.

Ghidul ne-a povestit multe lucruri pe care acum nu mi le amintesc. Despre clădiri, despre oameni, despre istorie. În principiu turul merită, însă trebuie o oarecare toleranţă pentru maimuţăreală şi haine groase. Amfibia nu e închisă cu geamuri şi vremea de noiembrie nu e tocmai caldă.

După ce am terminat turul am căzut pradă foamei. Aura a insistat să mergem la un local pe care îl văzusem din amfibie. Am căzut de acord şi am pornit într-acolo dar mai pe ocolite.

The First Church of Christ, Scientist – nu traduc că nu am cum.

Tot prin Copley Square...

O clădire a pompierilor...

Una dintre maşinile de pompieri...

Tot prin centru...

Rush hour într-un cartier foarte cochet, Back Bay, unde casele se vând cu sume de ordinul milioanelor de dolari.

Cartierul e printre primele rezultate ale operaţiunilor de extindere a oraşului. Poate părea ciudat, dar mare parte a oraşului e construită pe teren care până recent nu era acolo. O imagine despre cum a crescut oraşul e aici, practic peninsula şi-a dublat dimensiunile.

Curios, şi la ei se repară aiurea după ce se sapă un şanţ. Nu mai aveau dalele originale aşa că au pus asfalt.

Într-un final am ajuns şi la localul cu pricina. A fost mai mult un moft să mănânc în localul respectiv, din cauza numelui.

La Cheers se mănâncă bine şi la preţuri decente. Eu fiind hămesit am găsit cel mai mare lucru care s eputea comanda de pe meniu. Chelnerul m-a întrebat dacă sunt sigur, eu am zis că da. Cu ocazia asta am primit şi o diplomă că am terminat Norm Burger-ul, lucru de care probabil nu ar trebui să fiu mândru.

Când am ieşit din Cheers era deja noapte. Am zis să mergem să vedem portul, dar aşa încetişor. Turul cu amfibia prin frig a fost cam obositor şi ne cam resimţeam.

În port nu am văzut mare lucru, pentru că e foarte întortocheat şi oricum speranţă de văzut oceanul nu este. De acolo am hotărât să mergem pe jos spre locul de unde trebuia să luăm autocarul pe la ora 8 şi ceva. Parte din drum am mers pe Rose Kennedy Greenway, o arteră de circulaţie cu spaţiu verde pe centru.

Pare ciudat atât spaţiu nefolosit în centru dar există un motiv pentru asta. Pe dedesubt trece un segment de 5.6 kilometri de tunel de pe Interstate 93, rezultat a ceea ce s-a chemat Big Dig.

Au fost emisiuni despre asta şi pe Discovery. Ideea e că a fost cel mai mare proiect legat de autostrăzi la ei – a costat 14 miliarde, 22 cu dobândă, şi nu-şi va recupera banii decât în 2037. Ansamblul respectiv include un tunel principal cu 6 benzi pe sens (parcă) plus alte tuneluri pentru direcţii secundare. Este soluţia gândită pentru a înlocui ceea ce se construieşte azi în Bucureşti, un pasaj suprateran. Acela fusese construit în anii 50 însă nu a făcut faţă niciodată traficului – erau blocaje 10 ore pe zi. În anii 80 a apărut ideea înlocuirii cu un tunel cu nişte costuri atât de mari încât unii oameni se întrebau în glumă dacă nu cumva e mai ieftin, în loc să se coboare drumul în subteran, să se ridice tot oraşul. Dificultăţile întâlnite de proiect au fost date şi de faptul că pe parcursul construcţiei tunelului, vechiul pasaj trebuia să rămână în funcţiune. S-a folosit tehnica îngheţării pământului pentru se putea săpa, s-au construit fundaţii pentru picioarele pasajului şi într-un sfârşit, după vreo 20 de ani, s-a terminat treaba. Discuţiile nu s-au încheiat însă. Se pare că s-au folosit materiale îndoielnice, subcontractorii şi-au bătut joc, au căzut bucăţi de beton care au şi omorât oameni, s-a lăsat cu închisoare, etc. Un studiu din 2008 al unui ziar din Boston contrazice studiul primăriei cum că proiectul ar fi înlesnit circulaţia. Într-adevăr unele călătorii durează mult mai puţin însă acum aglomeraţia s-a mutat în suburbii şi pentru unii oameni e chiar mai rău. Asta aşa ca o curiozitate.

Revenind la traseul nostru, am ajuns destul de repede la South Station dar ceva nu se lega. Ce-i drept, New York-ul îmi cam dăduse peste cam simţul de orientare cu străzile lui aşa de uşor de navigat. În Boston, datorită străzilor curbe care se întâlnesc mereu în alt unghi, am găsit orientarea foarte grea de realizat şi trebuia să mă uit mereu la hartă. Cum ziceam, ceva nu se lega. Am întrebat în jur unde e terminalul de autocare, am fost îndrumaţi într-acolo şi abia după ce am vorbit cu cineva de la securitate am aflat că suntem la South Station, nu la BACK BAY South Station, unde vrem să fim. Dă-i deci înainte pe străzi prin China Town, pe un frig din ce în ce mai serios.

Aveam timp, Bostonul e un oraş mic faţă de New York sau Chicago. Aşa că am ajuns să petrecem cam o oră în gară aşteptând autocarul. Măcar era cald. Pe drumul de întoarcere am dormit în general şi ne-am trezit pe 5th Avenue mergând Downtown. Autocarul ne-a lăsat la Penn Station în jur de ora 1 noaptea morţi de oboseală. De ceva vreme ne era clar că nu mai avem cum să mergem şi la Washington, în aceeaşi formulă. Aşa că am hotărât ca ziua urmatoare să o luăm uşor, un muzeu, un parc ceva...

Transfăgărăşan 2010

UPDATE 12 iunie 2010: Transfăgărăşanul e deschis pe toata lungimea.

Ne-am gândit să începem anul acesta în stil ceva mai mare aşa că sâmbătă am purces la drum. Da ştiu că e iarnă şi că Transfăgărăşanul e închis dar restricţia e doar pentru vreo 20 de kilometri, între Cabana Capra şi Cabana Bâlea Cascadă – porţiunea cea mai spectaculoasă.

Cu vremea pe Transfăgărăşan e mereu o loterie, dar dacă nu joci nu câştigi aşa că pe la 9.30 ieşeam din Bucureşti pe poarta de vest. La 11 dădeam (ce-i drept, numai unii dintre noi) buzna în Wolf la Curtea de Argeş pentru aprovizionare. După încă câteva sate plictisitoare am ajuns în Căpăţâneni, ultimul sat înainte de relativa sălbăticie. Indicatorul de la ieşire...

...asemănător cu cel de la Piteşti, menit să taie avântul. Curios, pare că funcţionează. Pe drum trecea o maşină la 5 minute sau mai mult, ceea ce lăsa loc de oprit în locuri unde de obicei nu poţi. Imediat după ieşirea din Căpăţâneni se ajunge la hidrocentrala Vidraru unde e şi cetatea Poienari. După aceea drumul ocoleşte printr-o curbă largă la stânga dealul pe care se află cetatea şi peisajul se schimbă brusc. Pereţii văii devin foarte abrupţi şi drumul se agaţă disperat parcă de versanţi. Unde nu a avut sprijin, i s-a făcut prin intermediul unor viaducte şi unde chiar nu se putea, s-au făcut tunele.

Podul din prim plan e închis circulaţiei publice pentru că duce jos la Barajul Vidraru. Pe aici s-au „pierdut” cei de la Top Gear şi au ajuns să doarmă sub baraj. Desigur, e mai romantic să zici că te-ai pierdut decât că ai cerut aprobare la Jandarmerie să dormi în incinta unui obiectiv cu acces restricţionat. În fundal se vede drumul care după ce urcă şi traversează două mici poduri intră în tunel. Ceva mai departe, dar înainte de tunel, cam în zona unde e conducta aeriană care aduce apa de la Vidraru la hidrocentrală.

În fiecare tunel sunt ţurţuri de dimensiuni serioase care te fac să vrei să ieşi mai repede.

La baraj la Vidraru, linişte şi pace. Noi şi încă două-trei maşini.

Vaporaşul de agrement care, interesant, e în funcţiune şi are şi treabă.

Departe spre nord, unde trebuie noi să ajungem.

Cabana cu brad solitar cred că e „Valea cu Peşti”. Zona nu e deloc pustie, pe malul lacului sunt o serie de astfel de aşezăminte cea mai mare fiind Cumpăna, pe malul mai puţin circulat al lacului. Da, există două drumuri care înconjoară lacul, cel clasic peste baraj, şi cel mai off-road, prin tunelul de lângă baraj.

Dacă tot nu mai fusesem în direcţia respectivă, am zis să căutâm un loc în care să ne devorăm prada de la Wolf prin părţile acelea. Aşa că am continuat prin tunel spre Cumpăna dar ne-am pierdut repede avântul. Versantul pe care merge drumul nu e bătut de soare, mai ales iarna. Dacă până atunci a fost soare şi asfalt uscat, acolo am dat de umbră şi zăpadă bătătorită cu gheaţă. La un moment dat cauciucurile de iarnă nu au mai făcut faţă şi a trebuit să încălţăm maşina cu ciorapi. Vorbesc la plural, dar de fapt eu m-am îndeletnicit cu lucruri mult mai mature cum ar fi aruncarea bolovanilor în lac de la înâlţime sau dărâmarea ţurţurilor de la un izvor de pe versant. Din păcate ciorăpeii nu ajută când e vorba de gardă la sol aşa că a trebuit să ne întoarcem după vreo 1,5 kilometri pentru că bolovanii de gheaţă de pe drum erau prea mari şi tânjeau în general la bunăstarea maşinii şi în particular la baia de ulei . Un tronson de drum doar cu zăpadă.

Maşina cu ciorăpei (apropo, drăciile – Autosock se cheamă – prind foarte bine chiar şi pe gheaţă şi se montează foarte uşor. Nu că vreau să fac reclamă, dar e chiar interesant).

La întoarcere eu am parcurs tunelul pe jos ca să atentez la ţurţurii de 2 metri pe care îi ochisem la dus. Am atentat cu succes. Totuşi, tunelul e destul de sinistru, aşa neîntreţinut cum e. A fost săpat în piatră şi, cu excepţia capetelor şi a unei porţiuni de 10 metri pe la mijloc, nu are îmbrăcăminte de beton pe pereţi şi nici nu e asfaltat. Are în schimb o plasă foarte veche menită să prindă pietrele care mai cad din tavan.

Şi pentru că tot veni vorba de chestii sinistre...

După expediţia nereuşită spre Cumpăna, am continuat pe drumul normal care urmează lacul. Am oprit la un popas pe marginea drumului, unde am mai oprit şi acum doi ani când am fost prima oară pe Transfăgărăşan. Am încropit o faţă de masă impermeabilă pentru masa de metal de la popas şi am pus-o de un mini picnic la soare în ianuarie pe Transfăgărăşan. Puţinii oameni care mai treceau pe drum, se uitau ca la urs. "Ce, n-aţi mai văzut faţă de masă din saci menajeri?"

După picnic am continuat spre Cabana Capra. Trebuie spus că bucata asta de drum de la Vidraru la Capra e una dintre cele mai enervante. Nu se vede lacul, cad pietre de pe versanţi (am văzut cum cădeau în faţa noastră unele cât pumnul) şi se merge oarecum în zig-zag urmărindu-se conturul lacului. Asta pentru că drumul e şi aşa puţin circulat şi pentru că viaductele sunt scumpe. Dacă în anumite locuri nu se poate fără un viaduct sau un tunel, aici se poate face un ocoliş de 6 kilometri în loc de un viaduct de 400 de metri. Ultima ramură a lacului e cea mai lungă şi enervantă - în capătul ei se varsă pârâul Buda în lac şi porneşte unul dintre drumurile forestiere care duc sub Moldoveanu. Tot lacul are cam 10 kilometri lungime, în linie dreaptă dar e nevoie de 27 de kilometri pe drum ca să-l depăşeşti.

Un pic după ce se trece în sfârşit de coada lacului, lucrurile devin mai promiţătoare.

La kilometrul 104 (primul indicator zicea 102) deşi e ceva mai multă zăpadă, drumul tot nu e închis.

Abia la kilometrul 108, la Cabana Capra, drumul se înfundă într-adevăr. Acolo sunt 1580 de metri altitudine şi începe golul alpin unde drumul nu mai poate fi protejat de avalanşe şi viscol. Noi am lăsat maşina la Capra şi am mers la o mică plimbare în continuare pe Transfăgărăşan. Panoul de la Salvamont anunţa un risc însemnat de avalanşe dar peste 1800 de metri. Cum avalanşa nu ştie să citească panouri, e puţin probabil că se va opri la 1800 de metri. Totuşi, dat fiind că „însemnat” e doar nivelul 3, scara mergând până la 5, am zis că dacă înaintăm câteva sute de metri pe drum nu e riscant. Am călcat pe urmele altora, care se pare că au mers spre Cota 2000 tot pe drum.

Aşa arată Tranfăgărăşanul iarna. În zona asta zăpada e subţire, maxim 50-60 de centimetri – din ce am văzut în poze, stratul poate să ajungă la 3-4 metri în zonele unde sunt avalanşe. Un pod suspendat scos din uz.

În punctul cel mai îndepărtat în care am ajuns, cam la 1 kilometru de Capra. Ştiu că nu se vede, dar drumul vine din partea stângă jos, trece podul, urcă, mai face vreo două viraje şi continuă să urce prin partea stângă a imaginii.

Cât ne-am plimbat, vremea a fost bună, fără vânt însă şi fără soare – care dispăruse după nişte nori insistenţi. Totuşi, ca să ne facă în ciudă, a luminat mai tot timpul un vârf de munte. Dacă nu ma înşel este Arpaşul mic.

La momentul când ne-am întors la maşină mai aveam cam o oră de lumină aşa că la întoarcere nu am mai oprit decât o singură dată pentru poze şi după aia direct Bucureşti.

Aşadar, anul a început promiţător, cel puţin în materie de excursii. La revedere Transfăgărăşan, ne vedem cel mai probabil în iunie când eşti deschis pe toată lungimea.