Boston

Marţi dimineaţă m-am trezit năucitor de devreme pentru că la 6.50 aveam autocar spre Boston. Preţ fantastic de mic - 10 dolari dus-întors. Plecarea se face de undeva de lângă Penn Station. Am prins locuri la etaj (Megabus are nişte monştri albaştri cu etaj) dar nu chiar în faţă pentru că unii dintre noi au întârziat pe la Starbucks. Trebuie spus că respectiva formă de transport fiind cea mai ieftină e folosită de imigranţi, studenţi, elevi sau turişti cu buget redus. Nu sunt locuri repartizate şi când apare autobuzul se face o coadă. Coada e patronată de un (în cazul nostru) negru care vorbeşte cu un accent special care face conversaţia unidirecţională în sensul că el înţelegea ce ziceam eu dar eu nu înţelegeam ce zicea el.

Am ieşit din NY prin Harlem şi cred că un pic de Bronx - n-am văzut crime în desfăşurare dar am văzut ceea ce la ei se cheamă „Projects”. Denumirea vine de la Housing Projects şi se referă de obicei la o zonă cu blocuri de câte 30-40 de etaje cu locuitori foarte săraci unde poliţia ajunge rar. Un fel de Ferentari pe verticală.

Drumul până la Boston e pe autostradă, Massachusetts Turnpike îi zice. Peisajul nu e cine ştie ce. Oraşe mici, pădure, etc. Singura aşezare omenească mai importantă a fost cred Hartford, dar nu bag mâna în foc pentru nume. După mai bine de 4 ore de autocar am ajuns în Boston, undeva lângă Back-Bay South Station denumire care avea să genereze nişte probleme mai pe seară, la întoarcere. Deşi era soare, era cam frig, deh, noiembrie. Primul loc în care ne-am oprit a fost Copley Square.

Mi se pare curios că un oraş atât de vechi cum este Bostonul (relativ vechi să ne înţelegem) nu are nişte limite când vine vorba de plan urbanistic. În piaţă se află Trinity Church, monument de la 1870 şi fix lângă s-a construit Hancock Tower (acelaşi Hancock ca în Chicago) – cea mai înaltă clădire din Boston. Ca fapt divers, clădirea a avut unele probleme legate de faptul că atunci când bătea vântul îi cam cădeau gemurile. De asemenea, cei care aveau birourile la etajele de sus (60) li se făcea rău de la cât de mult se legăna clădirea de la vânt. Prima problemă s-a rezolvat schimbând toate geamurile cu un cost pe măsură, iar a doua, prin instalarea unei contragreutăţi pe role care să amortizeze mişcarea.

Tot de prin piaţă, când ne decideam în ce parte să apucăm.

Dat fiind că timpul era limitat am optat pentru o chestie foarte comercială şi anume Duck Tours. Plecare de la Prudential Center şi plimbare cu ghid prin oraş o oră şi jumătate. Cu amfibia. Din păcate ghidul era cam sărit de pe fix (un requirement al postului cred, pentru că toţi erau aşa), îşi zicea Sergent Chiftea şi ne punea să măcănim la intervale de el alese. În fine, ce povestea el acolo, nu era chiar neinteresant. Nişte istorie, curiozităţi, etc. De exemplu lungimea unuia dintre poduri...

...este în „smoots” pentru că în 1958 membrii unei fraternităţi de la MIT au măsurat lungimea podului cu cel mai scund pretendent, Oliver Smoot. De pe râu iese în evidenţă Hancock Tower şi lângă el...

...este o clădire (tot John Hancock se cheamă) cu un turn ornamental în vârf care se aprinde în diverse culori în funcţie de condiţiile meteo aşteptate.

Steady blue, clear view.
Flashing blue, clouds due.
Steady red, rain ahead.
Flashing red, snow instead
Flashing Blue and Red, when The Curse of the Bambino is dead!

Ultima parte a fost adăugată în 2004 când Boston Red Sox au câştigat din nou titlul mondial după 86 de ani.

O sintangmă interesantă auzită la ghid a fost „leaf peeper” – adică cel ce călătoreşte în anumite zone numai pentru a vedea copacii în culori de toamnă.

Am trecut pe lângă USS Constitution - un obiectiv pe care îl avem pe listă dar din păcate i-am văzut numai catargele - era închis temporar. USS Constitution este cea mai veche navă din lume încă funcţională, lansată la apă în 1797.

Ghidul ne-a povestit multe lucruri pe care acum nu mi le amintesc. Despre clădiri, despre oameni, despre istorie. În principiu turul merită, însă trebuie o oarecare toleranţă pentru maimuţăreală şi haine groase. Amfibia nu e închisă cu geamuri şi vremea de noiembrie nu e tocmai caldă.

După ce am terminat turul am căzut pradă foamei. Aura a insistat să mergem la un local pe care îl văzusem din amfibie. Am căzut de acord şi am pornit într-acolo dar mai pe ocolite.

The First Church of Christ, Scientist – nu traduc că nu am cum.

Tot prin Copley Square...

O clădire a pompierilor...

Una dintre maşinile de pompieri...

Tot prin centru...

Rush hour într-un cartier foarte cochet, Back Bay, unde casele se vând cu sume de ordinul milioanelor de dolari.

Cartierul e printre primele rezultate ale operaţiunilor de extindere a oraşului. Poate părea ciudat, dar mare parte a oraşului e construită pe teren care până recent nu era acolo. O imagine despre cum a crescut oraşul e aici, practic peninsula şi-a dublat dimensiunile.

Curios, şi la ei se repară aiurea după ce se sapă un şanţ. Nu mai aveau dalele originale aşa că au pus asfalt.

Într-un final am ajuns şi la localul cu pricina. A fost mai mult un moft să mănânc în localul respectiv, din cauza numelui.

La Cheers se mănâncă bine şi la preţuri decente. Eu fiind hămesit am găsit cel mai mare lucru care s eputea comanda de pe meniu. Chelnerul m-a întrebat dacă sunt sigur, eu am zis că da. Cu ocazia asta am primit şi o diplomă că am terminat Norm Burger-ul, lucru de care probabil nu ar trebui să fiu mândru.

Când am ieşit din Cheers era deja noapte. Am zis să mergem să vedem portul, dar aşa încetişor. Turul cu amfibia prin frig a fost cam obositor şi ne cam resimţeam.

În port nu am văzut mare lucru, pentru că e foarte întortocheat şi oricum speranţă de văzut oceanul nu este. De acolo am hotărât să mergem pe jos spre locul de unde trebuia să luăm autocarul pe la ora 8 şi ceva. Parte din drum am mers pe Rose Kennedy Greenway, o arteră de circulaţie cu spaţiu verde pe centru.

Pare ciudat atât spaţiu nefolosit în centru dar există un motiv pentru asta. Pe dedesubt trece un segment de 5.6 kilometri de tunel de pe Interstate 93, rezultat a ceea ce s-a chemat Big Dig.

Au fost emisiuni despre asta şi pe Discovery. Ideea e că a fost cel mai mare proiect legat de autostrăzi la ei – a costat 14 miliarde, 22 cu dobândă, şi nu-şi va recupera banii decât în 2037. Ansamblul respectiv include un tunel principal cu 6 benzi pe sens (parcă) plus alte tuneluri pentru direcţii secundare. Este soluţia gândită pentru a înlocui ceea ce se construieşte azi în Bucureşti, un pasaj suprateran. Acela fusese construit în anii 50 însă nu a făcut faţă niciodată traficului – erau blocaje 10 ore pe zi. În anii 80 a apărut ideea înlocuirii cu un tunel cu nişte costuri atât de mari încât unii oameni se întrebau în glumă dacă nu cumva e mai ieftin, în loc să se coboare drumul în subteran, să se ridice tot oraşul. Dificultăţile întâlnite de proiect au fost date şi de faptul că pe parcursul construcţiei tunelului, vechiul pasaj trebuia să rămână în funcţiune. S-a folosit tehnica îngheţării pământului pentru se putea săpa, s-au construit fundaţii pentru picioarele pasajului şi într-un sfârşit, după vreo 20 de ani, s-a terminat treaba. Discuţiile nu s-au încheiat însă. Se pare că s-au folosit materiale îndoielnice, subcontractorii şi-au bătut joc, au căzut bucăţi de beton care au şi omorât oameni, s-a lăsat cu închisoare, etc. Un studiu din 2008 al unui ziar din Boston contrazice studiul primăriei cum că proiectul ar fi înlesnit circulaţia. Într-adevăr unele călătorii durează mult mai puţin însă acum aglomeraţia s-a mutat în suburbii şi pentru unii oameni e chiar mai rău. Asta aşa ca o curiozitate.

Revenind la traseul nostru, am ajuns destul de repede la South Station dar ceva nu se lega. Ce-i drept, New York-ul îmi cam dăduse peste cam simţul de orientare cu străzile lui aşa de uşor de navigat. În Boston, datorită străzilor curbe care se întâlnesc mereu în alt unghi, am găsit orientarea foarte grea de realizat şi trebuia să mă uit mereu la hartă. Cum ziceam, ceva nu se lega. Am întrebat în jur unde e terminalul de autocare, am fost îndrumaţi într-acolo şi abia după ce am vorbit cu cineva de la securitate am aflat că suntem la South Station, nu la BACK BAY South Station, unde vrem să fim. Dă-i deci înainte pe străzi prin China Town, pe un frig din ce în ce mai serios.

Aveam timp, Bostonul e un oraş mic faţă de New York sau Chicago. Aşa că am ajuns să petrecem cam o oră în gară aşteptând autocarul. Măcar era cald. Pe drumul de întoarcere am dormit în general şi ne-am trezit pe 5th Avenue mergând Downtown. Autocarul ne-a lăsat la Penn Station în jur de ora 1 noaptea morţi de oboseală. De ceva vreme ne era clar că nu mai avem cum să mergem şi la Washington, în aceeaşi formulă. Aşa că am hotărât ca ziua urmatoare să o luăm uşor, un muzeu, un parc ceva...