Transfăgărăşan 2010

UPDATE 12 iunie 2010: Transfăgărăşanul e deschis pe toata lungimea.

Ne-am gândit să începem anul acesta în stil ceva mai mare aşa că sâmbătă am purces la drum. Da ştiu că e iarnă şi că Transfăgărăşanul e închis dar restricţia e doar pentru vreo 20 de kilometri, între Cabana Capra şi Cabana Bâlea Cascadă – porţiunea cea mai spectaculoasă.

Cu vremea pe Transfăgărăşan e mereu o loterie, dar dacă nu joci nu câştigi aşa că pe la 9.30 ieşeam din Bucureşti pe poarta de vest. La 11 dădeam (ce-i drept, numai unii dintre noi) buzna în Wolf la Curtea de Argeş pentru aprovizionare. După încă câteva sate plictisitoare am ajuns în Căpăţâneni, ultimul sat înainte de relativa sălbăticie. Indicatorul de la ieşire...

...asemănător cu cel de la Piteşti, menit să taie avântul. Curios, pare că funcţionează. Pe drum trecea o maşină la 5 minute sau mai mult, ceea ce lăsa loc de oprit în locuri unde de obicei nu poţi. Imediat după ieşirea din Căpăţâneni se ajunge la hidrocentrala Vidraru unde e şi cetatea Poienari. După aceea drumul ocoleşte printr-o curbă largă la stânga dealul pe care se află cetatea şi peisajul se schimbă brusc. Pereţii văii devin foarte abrupţi şi drumul se agaţă disperat parcă de versanţi. Unde nu a avut sprijin, i s-a făcut prin intermediul unor viaducte şi unde chiar nu se putea, s-au făcut tunele.

Podul din prim plan e închis circulaţiei publice pentru că duce jos la Barajul Vidraru. Pe aici s-au „pierdut” cei de la Top Gear şi au ajuns să doarmă sub baraj. Desigur, e mai romantic să zici că te-ai pierdut decât că ai cerut aprobare la Jandarmerie să dormi în incinta unui obiectiv cu acces restricţionat. În fundal se vede drumul care după ce urcă şi traversează două mici poduri intră în tunel. Ceva mai departe, dar înainte de tunel, cam în zona unde e conducta aeriană care aduce apa de la Vidraru la hidrocentrală.

În fiecare tunel sunt ţurţuri de dimensiuni serioase care te fac să vrei să ieşi mai repede.

La baraj la Vidraru, linişte şi pace. Noi şi încă două-trei maşini.

Vaporaşul de agrement care, interesant, e în funcţiune şi are şi treabă.

Departe spre nord, unde trebuie noi să ajungem.

Cabana cu brad solitar cred că e „Valea cu Peşti”. Zona nu e deloc pustie, pe malul lacului sunt o serie de astfel de aşezăminte cea mai mare fiind Cumpăna, pe malul mai puţin circulat al lacului. Da, există două drumuri care înconjoară lacul, cel clasic peste baraj, şi cel mai off-road, prin tunelul de lângă baraj.

Dacă tot nu mai fusesem în direcţia respectivă, am zis să căutâm un loc în care să ne devorăm prada de la Wolf prin părţile acelea. Aşa că am continuat prin tunel spre Cumpăna dar ne-am pierdut repede avântul. Versantul pe care merge drumul nu e bătut de soare, mai ales iarna. Dacă până atunci a fost soare şi asfalt uscat, acolo am dat de umbră şi zăpadă bătătorită cu gheaţă. La un moment dat cauciucurile de iarnă nu au mai făcut faţă şi a trebuit să încălţăm maşina cu ciorapi. Vorbesc la plural, dar de fapt eu m-am îndeletnicit cu lucruri mult mai mature cum ar fi aruncarea bolovanilor în lac de la înâlţime sau dărâmarea ţurţurilor de la un izvor de pe versant. Din păcate ciorăpeii nu ajută când e vorba de gardă la sol aşa că a trebuit să ne întoarcem după vreo 1,5 kilometri pentru că bolovanii de gheaţă de pe drum erau prea mari şi tânjeau în general la bunăstarea maşinii şi în particular la baia de ulei . Un tronson de drum doar cu zăpadă.

Maşina cu ciorăpei (apropo, drăciile – Autosock se cheamă – prind foarte bine chiar şi pe gheaţă şi se montează foarte uşor. Nu că vreau să fac reclamă, dar e chiar interesant).

La întoarcere eu am parcurs tunelul pe jos ca să atentez la ţurţurii de 2 metri pe care îi ochisem la dus. Am atentat cu succes. Totuşi, tunelul e destul de sinistru, aşa neîntreţinut cum e. A fost săpat în piatră şi, cu excepţia capetelor şi a unei porţiuni de 10 metri pe la mijloc, nu are îmbrăcăminte de beton pe pereţi şi nici nu e asfaltat. Are în schimb o plasă foarte veche menită să prindă pietrele care mai cad din tavan.

Şi pentru că tot veni vorba de chestii sinistre...

După expediţia nereuşită spre Cumpăna, am continuat pe drumul normal care urmează lacul. Am oprit la un popas pe marginea drumului, unde am mai oprit şi acum doi ani când am fost prima oară pe Transfăgărăşan. Am încropit o faţă de masă impermeabilă pentru masa de metal de la popas şi am pus-o de un mini picnic la soare în ianuarie pe Transfăgărăşan. Puţinii oameni care mai treceau pe drum, se uitau ca la urs. "Ce, n-aţi mai văzut faţă de masă din saci menajeri?"

După picnic am continuat spre Cabana Capra. Trebuie spus că bucata asta de drum de la Vidraru la Capra e una dintre cele mai enervante. Nu se vede lacul, cad pietre de pe versanţi (am văzut cum cădeau în faţa noastră unele cât pumnul) şi se merge oarecum în zig-zag urmărindu-se conturul lacului. Asta pentru că drumul e şi aşa puţin circulat şi pentru că viaductele sunt scumpe. Dacă în anumite locuri nu se poate fără un viaduct sau un tunel, aici se poate face un ocoliş de 6 kilometri în loc de un viaduct de 400 de metri. Ultima ramură a lacului e cea mai lungă şi enervantă - în capătul ei se varsă pârâul Buda în lac şi porneşte unul dintre drumurile forestiere care duc sub Moldoveanu. Tot lacul are cam 10 kilometri lungime, în linie dreaptă dar e nevoie de 27 de kilometri pe drum ca să-l depăşeşti.

Un pic după ce se trece în sfârşit de coada lacului, lucrurile devin mai promiţătoare.

La kilometrul 104 (primul indicator zicea 102) deşi e ceva mai multă zăpadă, drumul tot nu e închis.

Abia la kilometrul 108, la Cabana Capra, drumul se înfundă într-adevăr. Acolo sunt 1580 de metri altitudine şi începe golul alpin unde drumul nu mai poate fi protejat de avalanşe şi viscol. Noi am lăsat maşina la Capra şi am mers la o mică plimbare în continuare pe Transfăgărăşan. Panoul de la Salvamont anunţa un risc însemnat de avalanşe dar peste 1800 de metri. Cum avalanşa nu ştie să citească panouri, e puţin probabil că se va opri la 1800 de metri. Totuşi, dat fiind că „însemnat” e doar nivelul 3, scara mergând până la 5, am zis că dacă înaintăm câteva sute de metri pe drum nu e riscant. Am călcat pe urmele altora, care se pare că au mers spre Cota 2000 tot pe drum.

Aşa arată Tranfăgărăşanul iarna. În zona asta zăpada e subţire, maxim 50-60 de centimetri – din ce am văzut în poze, stratul poate să ajungă la 3-4 metri în zonele unde sunt avalanşe. Un pod suspendat scos din uz.

În punctul cel mai îndepărtat în care am ajuns, cam la 1 kilometru de Capra. Ştiu că nu se vede, dar drumul vine din partea stângă jos, trece podul, urcă, mai face vreo două viraje şi continuă să urce prin partea stângă a imaginii.

Cât ne-am plimbat, vremea a fost bună, fără vânt însă şi fără soare – care dispăruse după nişte nori insistenţi. Totuşi, ca să ne facă în ciudă, a luminat mai tot timpul un vârf de munte. Dacă nu ma înşel este Arpaşul mic.

La momentul când ne-am întors la maşină mai aveam cam o oră de lumină aşa că la întoarcere nu am mai oprit decât o singură dată pentru poze şi după aia direct Bucureşti.

Aşadar, anul a început promiţător, cel puţin în materie de excursii. La revedere Transfăgărăşan, ne vedem cel mai probabil în iunie când eşti deschis pe toată lungimea.