I am (not) America!

Au trecut mai bine de 3 luni de când m-am întors din State şi de atunci tot tărăgănez povestea. Ei bine am ajuns şi la epilog, unde se trag concluziile.

Ţara. E uimitor cum o naţiune care acum 300 de ani nu exista şi care acum 150 de an încă nu se hotărâse ce vrea să fie la momentul de faţă a ajuns unde a ajuns. La aterizare pe O’Hare am văzut Chicago de sus (o privelişte faină, apropo) şi nu-mi venea să cred că majoritatea clădirilor de acolo – la cele foarte înalte mă refer – sunt din anii 60-70-80. Pe de altă parte nu înţeleg complet comportamentul – în locuri unde terenul este limitat, da, construieşti pe verticală, dar americanii de spaţiu nu duc lipsă. Şi nu duc lipsă nici de inventivitate. Am fost fascinat de anumite soluţii găsite la probleme de ordin edilitar de exemplu – labirintul de poduri şi tunele care leagă Manhattan-ul de restul lumii, reţeaua de drumuri – la ei drumul judeţean e mai mare decât autostrada noastră, construcţii care au fost pioniere în domeniul lor, etc., etc.

Oamenii. Poate suna a limbă de lemn, dar America e o ţară a contrastelor. Îngrămădeală mare în oraş şi distanţe imense în suburbii. Oameni foarte bogaţi şi oameni foarte săraci. Oameni foarte deschişi şi oameni foarte intoleranţi. Homleşii parcă sunt mai mulţi la ei, sau poate doar mai vizibili. Dacă faci greşeala să mergi la fastfood la ei ai să vezi ce înseamnă plebea. La noi la mec vezi şi oameni la costum, la ei intră până şi homleşii să mănânce. Am stat de vorbă cu tot felul de oameni, de la texan get beget (care se recomanda ca fiind din Country of Texas şi care folosea ca steag propriu steagul statului dar nu ăla pe care îl ştie lumea cu Lone Star ci o altă ciudăţenie – dacă nu mă înşel era a Republicii Texas) până la imigrant de primă generaţie care crede că i se cuvine tot.

În oraşele mari sunt mulţi oameni care nu vorbesc bine engleza. Am văzut poliţist hispanic în Times Square care putea să lege două vorbe în engleză dar le lega prost. Afişele sunt bilingve, spaniola e pretutindeni. Nu mai vorbesc de restul naţiilor care nu pot să lege nici alea două vorbe. Sunt de asemenea şi vorbitorii nativi care au un accent de mahala de nu te poţi înţelege. Apropo de asta am asistat la un episod hazliu în care texanul de mai sus vorbea cu cineva din Seattle. Eu înţelegeam ce zic ei, texanul îl înţelegea pe cel din Seattle dar săracul om din Seattle nu înţelegea ce zicea texanul din cauza pronunţiei gen „y’all” şi-l punea să repete din când în când.

Ca şi mentalitate, clar există o problemă. Tinerii, deşi au interdicţie la alcool până târziu de tot, numai la băutură se gândesc. „În seara asta ne facem praf” e o frază pe care am auzit-o mult prea des cât am stat acolo. Ce e îngrijorător este că îmbătatul este scopul principal. Adică nu se iese în oraş la agăţat/socializat/etc. ci scopul declarat este să te faci rangă. Cu cât ţii minte mai puţin din seara precedentă, cu atât petrecerea a fost mai bună.

Şi totuşi sunt şi oameni foarte simpatici care te ajută cum nu eşti obişnuit să fii ajutat la noi. La un moment dat căutam monede de un dolar şi tot întrebam pe la diverse locaţii. Am întrebat la barul local din pădure şi barmaniţa, o femeie pe la 50 de ani, mi-a zis că nu are dar dacă vin a doua zi, îmi aduce de acasă de la ea. Şi am venit şi a doua zi, şi într-adevăr mi-a adus mai multe monede de un dolar, plus o chestie mai rară, un Half Dolar cu Kennedy. Îi părea rău că nu a avut şi un silver dollar să-mi dea.

Traficul. Se circulă ceva mai calm, din diverse motive. Unul dintre motivele pentru care nu se aud claxoane este că costă 350 de dolari un claxonat. Aglomeraţie tot e, am stat pe autostradă cu 6 benzi pe sens blocată toată, fără să fie accident. Şi limita de viteză pe autostradă e în general undeva la 110 km/h. În Italia, dacă nu eşti foarte decis când vrei să treci strada, nici o maşină nu va opri pentru tine – testat şi răs-testat. În New York e exact pe dos. Dacă nu eşti foarte decis la volan, pietonii nu te vor lăsa să treci. Am văzut cu ochii mei cum pietonii nu se opreau din trecut nici pe roşu şi nu lăsau maşinile să treacă. Bicicliştii sunt cei mai nesimţiţi pe care i-am întâlnit, ei nu respectă nici o regulă, trec când vor ei, cum vor ei. Transportul în comun, cel puţin metroul, merge bine. Nu vine la 2 minute ca în Londra dar vine şi tot vine non stop. Adică liniile principale circulă şi noaptea, dacă ai curaj. Cică acum metroul este mult mai curat şi mai sigur ca în anii 80. Orice ar fi, arată jalnic faţă de ce avem noi. Ce-i drept, este funcţional. Au săpat unde au avut loc şi nu i-au făcut briz-briz-uri. Din cauza asta nu e foarte bun pentru claustrofobi.

De-ale gurii. Mâncarea e tolerabilă dar pe alocuri revoltătoare. Ei ar pune branză şi bacon peste orice dacă ar putea. Faimoşii hot dogs de pe stradă din New York sunt o mare porcărie. Ce mi-a plăcut totuşi a fost cheesecake-ul, o chestie făcută parcă să te îngraşe. Ah da, şi pumpkin cheese cream muffin-ul de la Starbucks. Eu nu sunt mare connaisseur în ce priveşte cafeaua însă a lor mi s-a părut o mizerie. Jumătate de litru de spălătură de găleată cu efect mai puţin ca un espresso şi fierbinte de te ia naiba. Eu personal îmi puneam gheaţă în cafea ca să o pot bea.

Altele. America e o naţiune de ipohondri, ajunsă aşa din cauza producătorilor de medicamente. Am văzut la televizor reclame care ţineau minute în şir şi care promovau medicamente antidepresie. Jumătate din reclamă (şi nu exagerez) o voce blajină lista efectele secundare (înfricoşătoare pe alocuri) care puteau să apară. Există medicamente pentru orice, le găseşti la oricare dintre cele trei farmacii din raza vizuală de oriunde te-ai afla.

Datul în judecată e sport naţional. Peste tot sunt semne care avertizează asupra unor pericole aproape imaginare dar care trebuie să existe acolo pentru că altfel cineva ar putea da în judecată pe altcineva. În metrou sunt afişe cu copii afectaţi de paralizie care zic că dacă copilul tău are aşa ceva, este posibil să fie greşeala doctorului care a asistat naşterea şi că poţi da în judecată. Mai jos sunt arătate nişte posibile despăgubiri gen 30.000 de dolari pentru doi negri mititei care au mancat vopseaua cu plumb cu care era vopsită casa. Şi mai jos, cu litere foarte mici, scrie că asta nu reprezintă nici o garanţie că vei câştiga ceva şi că copiii din imagile prezentate nu se ştie să fi fost victime de malpraxis. Mi se pare ceva de o meschinărie ridicată la rang de artă.

Metoda de orientare pe străzi, în New York cel puţin, este fantastică. Trebuie să fii complet autist să nu te poţi orienta după numerele străzilor. Există două direcţii, uptown şi downtown. Străzile au numere consecutive începând din Downtown şi sunt intersectate de bulevarde (Avenues) care sunt mai puţine la număr şi se numerotează de la est la vest. Astfel, dacă cineva îţi zice 5th cu 34th ştii destul de bine unde se află asta în oraş. Într-un fel e rău pentru că îţi atrofiază simţul orientării, cum am păţit eu. În Boston unde străzile aveau cele mai ciudate unghiuri între ele, am avut dificultăţi în a naviga.

Monedele nu au valoarea în cifre scrisă pe ele şi dimensiunea lor nu e direct proporţională cu valoarea. Dime, quarter, nickel - când ai un pumn de aşa ceva e greu de numărat. Înainte să încerc am zis că va fi uşor, dar m-am răzgândit pe parcurs.

Momentan nu-mi mai aduc aminte ce mai aveam de zis, sigur sunt mult mai multe. Da, mi-a plăcut, da, m-as întoarce dar mă îndoiesc puternic că aş vrea să trăiesc acolo.