Tuşnad

Cică am fost la munte în weekend. A durat ceva să alegem destinaţia dar până la urmă am optat pentru ceva relativ aproape – nu, nu Valea Prahovei.

Tuşnad-ul îl cunosc de când eram mic tare, cam de când am devenit conştient de propria-mi existenţă şi am căpătat abilitatea de a memora chestii de genul plimbare pe lacul Sfânta Ana îngheţat bocnă, mers la mofetă sau urcat prima oară pe munte. Dat fiind acest fapt, am venit cu această propunere în detrimentul unei Sighişoare sau unui Păltiniş. Propunerea a primit votul de încredere al grupului şi sâmbătă dimineaţă ne-am îndreptat într-acolo pe Cheia, nu pe DN1. Asta ca să ne ferim de schiorii care probabil mişunau pe Valea Prahovei pentru că vremea era destul de frumoasă dar şi ca să ne ferim de gropile de pe DN1. DN1A e numai bun, mai puţin o lăsătură înfiorătoare undeva după Mâneciu unde drumul o să ajungă în lac cât de curând. Desigur, şi acele de păr de la urcarea în trecătoare au cam suferit dar nimic nemaivăzut. Dar divaghez.

Aveam programat un rendez-vous pentru întregirea grupului undeva relativ aproape de destinaţie. Aşa că am ales să fie la Sântionlunca, acolo unde, zice-se, sunt cei mai buni colaci secuieşti. De data asta cred că am nimerit unii de calitatea a doua că nu prea erau cei mai buni din împărăţie. În fine, am luat-o spre Sf. Gheorghe, am mai pierdut timpul şi pe acolo la o benzinărie şi în sfârşit am întins-o spre Tuşnad. Fericire mare, drumul e refăcut până aproape de Bixad, satul de dinainte de Tuşnad. Dată fiind ora înaintată, am zis să mergem la lacul Sf. Ana înainte de a ajunge în Tuşnad aşa că în Bixad am luat-o la dreapta pe drumul infect care leagă Bixad-ul de Târgu Secuiesc prin Băile Balvanyos. Interesant e că drumul spre lacul Sf. Ana a fost refăcut în întregime şi nu mai sunt gropile pe care le ştiam însă nu era nici curat. Drumul, care e practic o fundătură, traversează limita dintre judeţele Harghita şi Covasna şi asta se vede la nivelul operaţiunilor de dezăpezire care în Harghita erau oarecum insuficiente. Totuşi se poate ajunge sus.

Din păcate la lac nu se putea ajunge cu maşina şi noi nu mai aveam timp de plimbare pe jos. De asemenea la tinov nu se putea ajunge – am fost invitaţi să încercăm dar ni s-a zis că am fi primii din iarna asta care ar face asta. Drept urmare am renunţat la plimbare şi am coborât spre Bixad şi mai departe Tuşnad.

Ne-am găsit pensiunea la care rezervasem (Sara se cheamă şi e ok), ne-am cazat şi am mers să mâncăm la restaurantul de pe lacul Ciucaş. Am observat că ruina cinematografului este în refacere pentru a se reîncarna într-un centru de agrement. Restaurantul Stânca Şoimilor, căci aşa se numeşte, are nişte preţuri cam nepotrivite pentru ambianţă şi pentru ce oferă dar se pare că îşi permite. După mâncare am ieşit la pas prin staţiune (era deja întuneric) şi am trecut şi pe promenada care trece pe la vilele de mai sus. Fiind extrasezon, staţiunea era pustie dar pustie bine de tot. Vilele vechi părăsite, cu geamuri sparte, întunecate dar cu rufe la uscat nu ajută la crearea unei atmosfere relaxante. Vila 11 în care am stat o noapte acum mult timp e în beznă, vila A la fel, despre baza de tratament de lângă Hotel Tuşnad nu mai vorbesc. După ce am „liniştit” grupul cu poveştile mele cu urşi care veneau în spatele vilei A ca să le dai pungi cu pufuleţi am zis că nu prea avem ce vedea şi am găsit un local care să ne fie culcuş pentru restul serii - Pizzeria/cafeneaua Apor (după turnul cu acelaşi nume de pe deal). Din păcate nu mai aveau bere cehească aşa că m-am mulţumit cu Ciuc cu 3.5 lei adus de Erika (pronunţat desigur Eriko pentru că din cei ~1700 de locuitori ai oraşului, 1600 sunt maghiari. Şi da, cică Băile Tuşnad ar fi oraş – oraşul cu cei mai puţini locuitori din România).

A doua zi vremea nu a mai ţinut cu noi. Dacă sâmbăta fusese soare, duminica ne-a întâmpinat cu lapoviţă spre ploaie. Nici vorbă de urcat la Stânca Şoimilor pe mocirlă aşa că am mers la plimbare cu maşina, mai întâi pe DN11B care face legătura între Târgu Secuiesc şi Cozmeni prin pasul Niergheş – 878m, drum pe care am mai fost în primăvara trecută. De pe drum de acolo...

Dat fiind că mai avem timp până în prânz, am mers mai departe spre Miercurea Ciuc şi apoi spre vest, spre Vlăhiţa. Din pasul Tolvaioş (985m) sunt 6 kilometri de drum prost spre Harghita Băi, punctul unde ne propusesem să ajungem. Până cu puţin timp în urmă nici nu auzisem de acest loc. E undeva la vreo 1300 de metri altitudine şi sunt multe ruine industriale a căror provenienţă o investighez momentan dar pentru care nu am detalii încă (am înţeles că ar fi vorba de o fostă mină de caolin dar trebuie să mai aflu detalii). Sunt şi piste de schi dar mai important, există o pistă de Snow-Tubing echipată corespunzător cu instalaţie de urcare. Fisa e 2 lei însă eu nu m-am putut bucura decât de o coborâre (foarte faină de altfel) pentru că, aşa cum s-a exprimat cineva, o coborâre e x lei, o pereche de pantaloni e y lei dar să umbli cu pantalonii rupţi în partea dorsală pe pistă e nepreţuit. Noroc că aveam schimburi la maşină altfel ar fi fost mai neplăcut decât fusese deja. Restul s-au bucurat mai mult şi s-au întors la maşină zdruncinaţi bine.

De la Harghita Băi ne-am întors la Tuşnad unde am refăcut grupul şi am decis să mergem să mâncăm la civilizaţie în Braşov, ceea ce am şi făcut, după care am întins-o fiecare spre casele noastre, unii pe Siriu, alţii pe Cheia dar toţi prin zăpada. Aşadar acesta a fost weekend-ul „de munte”.