Vâlcea via Vâlcele part II

Bun, continuăm deci cu a doua parte a povestirii având ca temă fantomatica magistrală CFR 219 (așa apărea în Mersul Trenurilor). Din Curtea de Argeș aveam nevoie să ajungem în valea imediat următoare spre vest, cea a Topologului. Pentru asta am apucat pe DN-ul care leagă Curtea de Argeș de Râmnicu Vâlcea (73C) – un DN numai cu numele pentru că este în stare destul de proastă. După ce am trecut dealul am ajuns în satul Tigveni (unde am impresia că am văzut mahalaua de țigani unde au filmat cei de la Top Gear) și am cotit spre sud pe un drum județean în stare mai bună decât naționalul.

Destul de repede a apărut în raza vizuală și colosul pe care îl căutam și anume Viaductul Topolog. Topologul nu e un râu mare însă valea este adâncă și lată iar trenul săracu’ are niște limite când vine vorba de raza minimă a curbelor și mai ales înclinația pantelor și rampelor. De aceea linia de tren, în loc să coboare 50 de metri până în vale pentru ca mai apoi după 1 kilometru să-i urce înapoi, traversează valea prin aer pe un viaduct impresionant aș putea zice.

Are aproape 1.5 kilometri și în punctul cel mai înalt are peste 70 de metri. Nu e perfect drept, la desprinderea de pe dealul estic face o ușoară curbă pentru ca mai apoi să continue drept peste vale. Noi eram deciși să ajungem pe el așa că am traversat valea (capătul vestic e undeva în curțile unor oameni). Ghidați de Google Maps am găsit și drumeagul care urcă la terasament – o alee noroiasă lată cât mașina. Ajunși la terasament am decis că nu are sens să băgăm mașina prin tufișurile destul de mari doar că să ajungem cu ea pe viaduct așa că am lăsat-o într-un loc ferit (să nu vină vreun tren să o lovească, ha ha) și am parcurs cele câteva sute de metri până la viaduct pe jos.

În imagine se poate vedea fundația unui fost canton din care au crescut copaci. Nici aici nu mai sunt șine instalate, doar terasamentul trădează faptul că la un moment dat pe acolo a trecut trenul. Odată ajunși la viaduct am început să-l parcurgem la picior până în punctul cel mai înalt. Refugiile stil balcon așezate la intervale regulate au cedat de ceva vreme podele pentru scopuri mai gospodărești.

La fel și plăcile de beton de pe laterale care sunt numai bune pentru a încropi o alee în curte – ceea ce s-a și întâmplat, multe din materialele folosite la viaduct au ajuns în curțile oamenilor din satul de dedesubt.

Da, pe aici a trecut trenul acum 20 de ani.

Am ajuns și la porțiunea cea mai înaltă, la 70 de metri deasupra râului Topolog.

Poate vă întrebați cum am făcut poza din lateralul viaductului. Dat fiind că viaductul a fost construit pentru cale dublă, picioarele au loc pentru a instala încă o cale de rulare. Asta se observă din imaginile următoare. Dacă pe o parte totul arată normal...

...pe cealaltă parte e clar că lipsește ceva.

Pe o astfel de terasă ne-am dus și noi.

Cum ziceam , viaductul e impresionant. Singura construcție cu care il pot asemăna este viaductul care duce spre combinatul siderurgic din Galați care e ceva mai scurt dar mult mai lat. Referitor la înălțime nu mă pot pronunța.

O imagine luată de pe viaduct spre nord.

Tarantula din apropiere e fosta stație de betoane care a fost probabil folosită la construirea viaductului. În imagine nu se vede însă în depărtare se distingeau crestele albe ale Făgărașilor, dacă nu mă înșel atât Negoiu cât și Lespezi.

Am lăsat viaductul în urmă (nu înainte de a testa cât timp face o piatră până jos în apele Topologului) și am revenit la mașină pentru a ajunge în urmatoarea zonă de interes. Pentru asta am ieșit la drumul național spre Râmnicu Vâlcea și ne-am teleportat încă o vale mai la vest, de data asta făcută de râul Sâmnic. Aici am luat-o iar spre nord până ne-am întâlnit din nou cu calea ferată. Ea trece valea la fel ca și pe a Topologului pe un viaduct destul de înalt dar ceva mai scurt – Viaductul Sâmnic de 540 de metri lungime.

Fix înainte de viaduct însă se face un drum la dreapta peste un pod (fără Google Earth n-aveam habar) pe care am cotit ca să ajungem la obiectiv. După ce am deranjat echipa care se ocupa cu astuparea cu nisip a gropilor din drumul de pământ și după ce am trecut de ultimele case, cu o ultimă sforțare am urcat un rambleu și am ajuns la gura vestică a Tunelului Gibei. Bineînțeles nu ne-am putut abține să nu băgăm mașina în tunel.

Am înaintat la picior în tunel unde era foarte frig comparativ cu ce era afară. La vreo 50 de metri în interior am dat de terasament, semn că până acolo terasamentul a fost furat și folosit probabil prin sat.

Tunelul Gibei e cel mai lung dintre cele două tuneluri, are 2240 de metri și e în linie dreaptă – undeva foarte departe se vede cealaltă ieșire în valea Topologului, în alt județ (abia acum suntem în Vâlcea).

Tunelul e în stare bună, are doar 20 de ani. Din ce am înțeles, este folosit de localnici pentru a muta vitele de pe o vale pe cealaltă.

Frontonul tunelului de la această intrare e ceva mai elaborat decât restul și reușește să fie un pic ridicol. În afară de inscripția normală “Tunel Gibei 1989”, de un simbol socialist al căilor ferate (o roată de tren cu aripi stilizate încadrată de un cerc alcătuit parte din spice și parte dintr-o roată dințată) și de două imagini demult căzute (una dintrele pare să fi fost un omuleț mânuind o lopată desenat stângaci) mai există alte două inscripții. Cea din stânga, “VIAȚĂ, EFORT, CREAȚIE” să zicem că mai e cum mai e însă cea din dreapta e specială: “OMUL ÎNVINGE NATURA”. Mai e nevoie de vreun comentariu?

Grămada de șine de la ieșirea din tunel.

În zonă mai sunt două viaducte neterminate, destul de joase (vreo 4-5 metri înălțime) care ar fi trebuit să înlocuiască rambleul de pământ care s-a surpat și a dus la închiderea liniei. La intrarea în sat este și un viaduct aproape terminat care nu e legat de pământ în nici o parte (e vizibil și de pe DN cum vii de la Pitești).

Noi am lăsat în urmă Tunelul Gibei și după ce am oprit pentru câteva cadre prin sat...

...am continuat spre Vâlcea. Restul drumului calea ferată urmărește traseul DN-ului și din când în când se pot vedea mici viaducte și podețe, munți de traverse, etc. În R. Vâlcea linia travesează pe deasupra drumul, trece Oltul pe un pod abandonat și se racordează la restul de linii.

Noi am continuat în sus pe Valea Oltului pentru că încă mai aveam lumină destulă. Apropo de asta, e prima oară când trec pe acolo și sunt cu adevărat atent la împrejurimi și am și vizibilitate bună. Nici nu aveam idee ce fain se vede Masivul Cozia încă din R. Vâlcea.

În Călimănești am luat-o pe variantă prin Păușa și am continuat spre Mânăstirea Turnu. Drumul e prost dar scurt. Se trece prin două tuneluri rutiere săpate în stâncă late doar pentru o singură mașină (parte din tunel e ocupat de un brâu lat de beton care protejează o țeavă destul de mare în diametru (cam 1 metru cred). Presupun că a fost instalată după și că a fost mai ușor să o treacă prin tunel și să ocupe o bandă decât să mai sape un tunel pentru ea.

La Turnu era aglomerație mare, pe care o intuisem de când stăteam la coadă la unul dintre tuneluri ca să apucăm să trecem.

De aici pleacă o serie de trasee turistice care urcă până sus pe vârf la releu. Unul dintre panouri, cel cu Mânăstirea Stânișoara, mi-a adus aminte de tabăra din clasa a 5-a.

În fine, la Turnu am decis că ne-am plimbat destul și am pus cap compas București unde am și ajuns odată cu ultimele raze de lumină. A fost o ieșire faină care mi-a deschis apetitul pentru drumuri mai puțin umblate dar care a lăsat și un gust amar în principal din cauza risipei de resurse care este linia Râmnicu Vâlcea – Vâlcele. Viață, efort, creație dar în zadar.

Vâlcea via Vâlcele part I

Aşadar venii primăvara. Nemaipomenit! Ziua e acceptabil de lungă, temperaturile sunt şi ele acceptabile, deci se poate ieşi la aer fără cojoace. Încă din timpul săptămânii se ştia că va fi un week-end foarte plăcut din punct de vedere al vremii aşa că merita mers undeva.

Sâmbătă am ars nişte benzină şi am mers în grup până la Giurgiu să bem un Cico pe faleză. Din păcate faleza (toţi cei 200 de metri ai ei) era ocupată de motociclişti veniţi din Bucureşti ca să „crape sămânţă” pe malul Dunării – literalmente. Aşa că am schimbat planul şi am servit Cico-ul la bodega de la turnul simbol unde era aceeaşi faună dar care totuşi, în mod suprinzător, îşi reprima instinctele de a consuma bomboane agricole. Mă rog, de ajuns despre ziua de sâmbătă.

Duminică a venit rândul motorinei să fie arsă, după un plan bine pus la punct. Direcţia generală Piteşţi.

M-am bucurat de avantajele statului în dreapta şi am putut să fiu atent la detalii. De exemplu, de la Piteşti pleacă camioanele cu Dustere pentru a le livra în ţară şi am putut vedea de aproape câteva exemplare.

La momentul când le vedeam nu aveam de unde să ştiu că la sfârşitul zilei îmi voi dori o Dacia Duster. Asta aşa sub impresia momentului. Oricum cred că nu ar strica să mă duc în showroom pentru un drivetest. Dar divaghez.

Revenind la excursie, tema aleasă a fost Calea Ferată Vâlcele-Râmnicu Vâlcea. De ce e aşa specială? Din mai multe motive: de exemplu, pe ea se află cel mai mare viaduct feroviar din ţară (am impresia că atât în lungime cât şi în înălţime) – Viaductul Topolog; linia parcurge şi două tuneluri de 2 kilometri fiecare şi încă vreo 15 viaducte. Şi toate astea împreună cu gările, haltele, cantoanele, podurile şi acareturile aferente sunt abandonate.

Pe scurt, această linie de tren ar scurta bine de tot călătoria cu trenul dinspre Sibiu către Bucureşti (cam 100 de kilometri). În prezent trenurile ocolesc fie pe la Caracal-Piatra Olt fie pe la Mediaş (linia directă Braşov-Sibiu e întreruptă la Cârţa din cauza unui pod avariat). Ideea cică ar fi fost veche dar Ceauşescu s-a apucat de implementare prin anii 80. O implementare în grabă cu soluţii de mântuială. În locul unor viaducte joase care erau necesare într-o zonă s-a construit un rambleu de pământ care, surpriză, s-a dus la vale. Linia ar fi trebuit să fie dublă însă nu au fost bani şi s-a construit un singur fir însă anumite lucrări au fost executate cu extinderea în minte. Toate viaductele au instalate o singură cale de rulare însă au loc pe picioare pentru încă o cale de rulare de instalat ulterior.

Prin 1992 parcă au circulat trenuri – dar numai atunci. Fiind totuşi de o anumită importanţă, s-a decis refacerea liniei după alunecările de teren care au afectat-o. O firmă italiană ar fi câştigat contractul. Prin 2004 toată linia a fost demontată (şinele şi traversele sunt stivuite în mici munţi de-a lungul traseului) şi aşa a rămas. Nu mai intru în detalii despre cât ar costa, cine îşi bate joc şi aşa mai departe. Cert este că nişte bani (mulţi) stau degeaba printre dealurile Vâlcei sub forma unor lucrări inginereşti abandonate. Pentru mai multe informaţii, există următoarele resurse cu imagini detaliate ale fiecărui obiectiv şi cu descrieri amănunţite:

Railwayfan.ro - Descriere amănunţită plus hărţi – pe prima dintre ele este evident cum cei 39 de kilometri ai liniei ar scurta atât de mult drumul Sibiu-București și cât de mult ocolesc trenurile în momentul de față.

Trenuri.uv.ro - Multe imagini plus explicaţii.

Forumtrenuri.com - Imagini dintr-o plimbare parțială, la pas, pe linie dinspre Vâlcea.

În plus, coincidența face ca Pro TV să fi difuzat chiar duminică seara un reportaj în parte despre această linie de tren. Emisiunea e România, te iubesc - o emisiune care nu știu cum a scăpat prin grila de programe a PRO TV-ului care de obicei are alt public țintă, mai grobian. Segmentul are vreo 30 de minute și tratează mai multe aspecte dar e oricum interesant (sunt și imagini de pe poligonul – să-i zicem așa – de încercare de la Făurei unde trenurile aleargă cu 140 de km/h pe un oval de ~15 kilometri dar cică ar putea să meargă și mai tare. )

Buuun, am divagat destul. Să trecem la chestii concrete. La rodul de deasupra pasajului de la ieșirea din Pitești am făcut dreapta spre Curtea de Argeș și spre Transfăgărășan. He he, glumesc, nu am mers și de data asta pe acolo. După vreo 15 kilometri apare pe câmp în partea stângă o clădire izolată – gara Vâlcele. Aici este punctul unde linia noastră se desparte de linia care merge la Curtea de Argeș, linie care este încă folosită - am ajuns pe peron exact când trecea un automotor Siemens.

Gara nu mai are acoperiș, geamuri, uși. De fapt e greu de spus ce mai are în afară de pereți - și nici aceia nu par să mai stea mult în picioare. Greu de crezut că acum 20 de ani era nouă – sau poate e mai veche din moment ce e situată pe linia spre Curtea de Argeș.

Din ce am înteles, mai sunt personale care opresc aici pentru că deservește în continuare stația Vâlcele.

După gara Vâlcele, am urcat înapoi în mașină și am început să urmărim linia de pe drumul de mașină (mai corect spus să urmărim terasamentul pentru că linia propriu-zisă e demontată). Linia trece Argeșul pe un pod ciudat și apoi se intersectează cu soșeaua pe care o traversează pe deasupra și apoi se bagă între dealuri. Pe undeva pe dealurile astea se află și pista de încercare a uzinelor Dacia – poligonul Merișani. Noi n-am mai testat dacă putem ajunge la ea așa că am cotit la stânga spre Tutana, urmărind terasamentul.

Gara din Tutana, înconjurată de munți de traverse înalte cât ea, se vede de pe șosea dar e cam departe așa că am continuat mai departe. Asfaltul relativ nou se termină la ieșire din sat dar noi continuăm pe un drum bătătorit de pământ până când ne intersectăm cu calea ferată la o fostă trecere la nivel.

Se pot observa bucățile de șină care mai există însă se poate observa că în rest nu mai sunt. Așa că ne-am decis să urmăm linia de tren direct pe fostul terasament. De acolo sunt 2.5 kilometri până la intrarea în Tunelul Ploștina și terasamentul pare să fie folosit în mod curent ca și drum auto. Așa că înainte fără frică când pe spărtură de piatră...

...când pe pământ neted, când gropi destul de adânci cu apă...

...când noroaie de la o mini exploatare forestieră. E destul de clar că e nevoie de o gardă la sol substanțială și preferabil tracțiune pe 4 roți pentru noroaie. Oricum, n-ai zice că pe acolo a trecut vreodată un tren. Pe parcurs am întâlnit și una dintre multele cutii metalice marcate cu “Pericol de explozie” dar care de fapt conțin niște balize GPS care sunt folosite de firma italiană pentru a determina cât de mult și cu ce viteză se duce naibii terenul – așa zic cei de pe forumuri.

Într-un final am ajuns și la Tunelul Ploștina. Intrarea în tunel e un pic inundată și sunt multe tufișuri așa că am preferat să mergem deasupra tunelului.

De la tunel nu am mai continuat pentru că drumul avansează prin pădure și noi aveam totuși un program. Trebuia să ajungem în partea cealaltă a dealului unde linia iese din tunel și traversează valea Topologului pe viaduct. Dar ca sa ajungem acolo, trebuia să trecem prin Curtea de Argeș - și dacă tot am ajuns acolo și tema excursiei era “Glasul roților de tren” am oprit pentru vreo 2 cadre și la gara Curtea de Argeș, monument de arhitectură din secolul 19.

Am să închei aici partea I, din rațiuni de spațiu, timp și chef. O să urmeze și partea II în curând.

Drumuri

Povestea week-end-ului trecut, uneori cu asfalt bun, alteori cu asfalt mai putin bun, când mai drept, când mai virajat dar întotdeauna frumos.

Cheile Dobrogei

A venit vremea să povestesc ce am făcut în week-end – anume un mic road trip prin Tulcea şi Constanţa. Îngrijoraţi oarecum de perspectiva înnoroirii până în dinţi am schimbat planul original de cucerire a unuia dintre cele două inselberg-uri care aşteaptă pe listă de ceva timp (dar anul ăsta nu mai scapă). Planul schimbat avea ca destinaţie Cheile Dobrogei.

Pe la 9.30 trecute fix eram la bac şi aşteptam cuminţi (ca poliţia să inspecteze camioanele care veneau din Tulcea – aveam să aflăm motivul mai târziu). Soarele (cu colţi şi gheare) promitea totuşi o zi frumoasă. Odată trecuţi Dunărea am tras dreapta să lăsăm toată coloana de maşini să se îndepărteze şi între timp am inspectat locurile. Dunărea mai are vreo 20 de cm si trece peste platforma artificială unde debarcă maşinile. Nu-i nimic, a fost şi mai rău acum vreo 3-4 ani când maşinile debarcau în apă de 10 cm şi ajungeau pe pământ uscat abia după ce treceau digul în sat.

După vreo 5 minute am considerat că am dat de ajuns avans coloanei aşa că am pornit şi noi pe drumul de acum arhi-cunoscut. Garvăn, Luncaviţa, Isaccea, Somova...hoooop. Dacă tot nu ne grăbim, de ce să nu trecem şi pe la Parcheş un pic?

Apuc şi eu să-mi scot aparatul, dat fiind că e şi ceva uaildlaif, ce-i drept, cam timid.

Faptul că Dunărea e mare se vede şi aici, deşi tehnic nu suntem pe malul Dunării.

Alte detalii de prin zonă...

După Parcheş am mers până în Tulcea şi dacă tot era vremea frumoasă, am mers până la Monumentul Independenţei. Am mai fost la el dar mereu era ori ceaţă, ori ploaie. De data asta am prins vreme bună. King of the hill (mai degrabă queen) este o căţea cu 16 pui (atâţi am numărat, nu ştiu dacă îi aparţin toţi).

Semnal 4, o navă pe care o ştiu din copilărie. E un fel de tender de geamanduri care are de lucru mai ales când nivelul apei variază puternic.

Săgeata de Sulina sau poate de Sf. Gheorghe, cine ştie.

N-am stat mult pentru că mai aveam de mers o bucată bună de drum. La ieşire din Tulcea maşinile erau oprite la un filtru de poliţie unde am fost avertizaţi să nu oprim pentru cei care stau la ocazie pentru că cineva a evadat din penitenciarul Tulcea.

După Babadag la intrare în pădure am oprit să mâncăm la popasul „Doi iepuraşi”. Destul de animat localul, faţă de ce ne aşteptam. Judecând că există rulaj şi că nu riscăm prea mult, eu personal am ales pastrama de oaie la tigaie (5 lei suta de grame) şi nu mi-a părut rău.

Mai departe am continuat pe drumul spre Constanţa. La Cogealac-Fântânele se instalează stâlpii de înaltă tensiune ce vor conecta parcul de eoliene la sistemul energetic naţional. Dacă data trecută era ceaţă şi nu vedeam eolienele decât de la 100 de metri depărtare, acum era perfect senin. Am putut număra cam 40 terminate şi deja e impresionant. Dacă stau şi mă gândesc că de fapt vor fi 139 e şi mai impresionant. Şi dacă nu mă înşel asta e doar prima fază, urmând să fie 240 de eoliene după faza a doua.

Am lăsat eolienele în spate şi la fel şi asfaltul drumului naţional. Drumul ochit de mine prin satelit n-a fost deloc strălucit. Până în satul Gura Dobrogei e acceptabil însă după asfaltul dispare complet şi este înlocuit de spărtură de piatră care e presărată din loc în loc cu gropi. Chiar şi aşa, se poate parcurge, cu răbdare desigur.

Undeva la o oarecare depărtare spre dreapta e Viaductul Casian pe care trece linia ferată spre Tulcea.

În zonă sunt şi Peştera Liliecilor şi Peştera La Adam însă noi nu am încercat să le găsim. Mai departe drumul ajunge în satul Târguşor unde se revine la asfalt. Staţia CFR din localitate, aproape de stadiul de ruină.

Nu e singurul lucru aproape de stadiul de ruină.

De-a lungul liniei de tren spre Tulcea sunt multe vestigii ale epocii abrului – staţia Târguşor are un castel de apă pentru alimentat locomotivele – castel care abia mai stă în picioare – in poze l-am văzut cu acoperiş, acum nu-mi mai are, probabil din cauza iernii grele.

Din Târguşor se face un drum spre Mânăstirea Casian şi Peştera Casian, obiective care au rămas pentru o altă dată. Noi am continuat spre Cheile Dobrogei care sunt între Târguşor şi următorul sat.

Locul respectiv e într-adevăr ciudat, nu se încadrează în peisajul podişului. Eu am urcat un pic pe un mal pentru un cadru de mai de sus...

...dar frigul m-a gonit înapoi la maşină relativ repede. Încă un cadru spre ieşire din chei.

Pare-se locul e foarte popular printre picnicari, am văzut poze în care fiecare suprafaţă plană era ocupată de maşini, cearşafuri şi grătare.

Ei şi după Cheia (satul de lângă Cheile Dobrogei, numit astfel într-o pană majoră de inspiraţie) drumul devine foarte prost. Dacă ar fi bun probabil ar fi un loc de pelerinaj pentru motociclişti şi nu numai. În anumite locuri drumul judeţean a fost asfaltat recent numai pe un singur sens şi pe sensul opus se vede oroarea care a fost înainte. Aici distanţele între sate sunt foarte mari, pot să ajungă şi la 15 kilometri.

La un moment dat indicatoarele şi bornele nu mai indică următoarea localitate ci doar „Hotar Judeţ Tulcea n km”. Evident am fost intrigaţi, ce o fi acest hotar de merită să fie menţionat pe borne ca şi destinaţie? Evident, era vorba doar de lenea administraţiei constănţene de a indica kilometrii până la Sarighiol de Deal, prima localitate din Tulcea. Hotarul de judeţ nu era nimic altceva decât un monument ce marchează trecerea din Tulcea în Constanţa (dar nu şi invers).

Am trecut de intersecţia cu drumul spre biserica Colelia, dat fiind că surse de încredere m-au informat că nu se mai poate poza la liber fiind transformată în mânăstire ortodoxă, renovată şi au şi răsărit chilii pe lângă. Din ce am citit, Colelia a fost un sat care la origine a fost populat de germani care au plecat prin 1940 iar încercarea de colonizare cu autohtoni s-a încheiat prin 1966 când locul a fost abandonat complet. Biserica catolică a rămas ca o ruină în câmp, aşa cum se vede aici. Între timp s-a produs şi schimbarea mai sus menţionată şi locul arată mult schimbat. Pentru mai multe informaţii şi imagini cu locul actual, mergeţi aici.

În zona pe care am traversat-o peste tot sunt ruine de ferme de animale semn că Ceauşescu a avut planuri mari cu zona (aici de exemplu). Tot parte din acest plan era probabil şi reţeaua de canale de irigaţii care străbate podişul Casimcei. Nu ştiu mare lucru despre ea însă pare să fi fost alimentată din Dunăre prin ceea ce pare să fie o staţie de pompare serioasă aflată aici. Pentru că totuşi este o diferenţă substanţială de nivel între podişul Casimcei şi Dunăre şi este cunoscut faptul că apa nu prea poate fi împinsă la deal, din ce văd pe imaginile din satelit pare că sistemul folosea o serie de trepte unde apa era urcată la nivelul următor tot cu ajutorul unor pompe mari (de exemplu: aici, aici, aici sau aici). Desigur sunt doar presupunerile mele, dacă cineva are mai multe informaţii îl rog să mă lumineze şi pe mine. Şi tot desigur, ansamblul este nefolosit.

Într-un sfârşit am ajuns şi la liman, liman care luase forma drumului naţional 22 undeva aproape de Topolog. Asfaltul e negru şi neted, liniile sunt drepte, o plăcere. Radarul de supraveghere a traficului aerian din zona.

De la Topolog am intrat iar pe drumuri cunoscute. Atmagea, Horia, Cerna, Măcin toate în goană ca să putem ajunge să facem cu mâna bacului care tocmai pleca. Aşa că a rămas timp şi pentru tradiţionala şedinţă foto de la trecere bac.

Stema judeţului Tulcea.

Poienari 2 to the rescue! Oltişorul 2 ori e bolnăvior, ori nu ştiu ce se întâmplă pentru că trecerea se face cu un bac mare şi unul mic.

Dunărea e într-adevăr mare.

La final, îmbarcarea!

Plimbarea a avut 350 de kilometri şi a durat undeva la 7 ore. Excelent!

Şi de ce nu, sa ne inregistram si la concursul de pe drumliber.ro: Scrie Romania.