Vâlcea via Vâlcele part II

Bun, continuăm deci cu a doua parte a povestirii având ca temă fantomatica magistrală CFR 219 (așa apărea în Mersul Trenurilor). Din Curtea de Argeș aveam nevoie să ajungem în valea imediat următoare spre vest, cea a Topologului. Pentru asta am apucat pe DN-ul care leagă Curtea de Argeș de Râmnicu Vâlcea (73C) – un DN numai cu numele pentru că este în stare destul de proastă. După ce am trecut dealul am ajuns în satul Tigveni (unde am impresia că am văzut mahalaua de țigani unde au filmat cei de la Top Gear) și am cotit spre sud pe un drum județean în stare mai bună decât naționalul.

Destul de repede a apărut în raza vizuală și colosul pe care îl căutam și anume Viaductul Topolog. Topologul nu e un râu mare însă valea este adâncă și lată iar trenul săracu’ are niște limite când vine vorba de raza minimă a curbelor și mai ales înclinația pantelor și rampelor. De aceea linia de tren, în loc să coboare 50 de metri până în vale pentru ca mai apoi după 1 kilometru să-i urce înapoi, traversează valea prin aer pe un viaduct impresionant aș putea zice.

Are aproape 1.5 kilometri și în punctul cel mai înalt are peste 70 de metri. Nu e perfect drept, la desprinderea de pe dealul estic face o ușoară curbă pentru ca mai apoi să continue drept peste vale. Noi eram deciși să ajungem pe el așa că am traversat valea (capătul vestic e undeva în curțile unor oameni). Ghidați de Google Maps am găsit și drumeagul care urcă la terasament – o alee noroiasă lată cât mașina. Ajunși la terasament am decis că nu are sens să băgăm mașina prin tufișurile destul de mari doar că să ajungem cu ea pe viaduct așa că am lăsat-o într-un loc ferit (să nu vină vreun tren să o lovească, ha ha) și am parcurs cele câteva sute de metri până la viaduct pe jos.

În imagine se poate vedea fundația unui fost canton din care au crescut copaci. Nici aici nu mai sunt șine instalate, doar terasamentul trădează faptul că la un moment dat pe acolo a trecut trenul. Odată ajunși la viaduct am început să-l parcurgem la picior până în punctul cel mai înalt. Refugiile stil balcon așezate la intervale regulate au cedat de ceva vreme podele pentru scopuri mai gospodărești.

La fel și plăcile de beton de pe laterale care sunt numai bune pentru a încropi o alee în curte – ceea ce s-a și întâmplat, multe din materialele folosite la viaduct au ajuns în curțile oamenilor din satul de dedesubt.

Da, pe aici a trecut trenul acum 20 de ani.

Am ajuns și la porțiunea cea mai înaltă, la 70 de metri deasupra râului Topolog.

Poate vă întrebați cum am făcut poza din lateralul viaductului. Dat fiind că viaductul a fost construit pentru cale dublă, picioarele au loc pentru a instala încă o cale de rulare. Asta se observă din imaginile următoare. Dacă pe o parte totul arată normal...

...pe cealaltă parte e clar că lipsește ceva.

Pe o astfel de terasă ne-am dus și noi.

Cum ziceam , viaductul e impresionant. Singura construcție cu care il pot asemăna este viaductul care duce spre combinatul siderurgic din Galați care e ceva mai scurt dar mult mai lat. Referitor la înălțime nu mă pot pronunța.

O imagine luată de pe viaduct spre nord.

Tarantula din apropiere e fosta stație de betoane care a fost probabil folosită la construirea viaductului. În imagine nu se vede însă în depărtare se distingeau crestele albe ale Făgărașilor, dacă nu mă înșel atât Negoiu cât și Lespezi.

Am lăsat viaductul în urmă (nu înainte de a testa cât timp face o piatră până jos în apele Topologului) și am revenit la mașină pentru a ajunge în urmatoarea zonă de interes. Pentru asta am ieșit la drumul național spre Râmnicu Vâlcea și ne-am teleportat încă o vale mai la vest, de data asta făcută de râul Sâmnic. Aici am luat-o iar spre nord până ne-am întâlnit din nou cu calea ferată. Ea trece valea la fel ca și pe a Topologului pe un viaduct destul de înalt dar ceva mai scurt – Viaductul Sâmnic de 540 de metri lungime.

Fix înainte de viaduct însă se face un drum la dreapta peste un pod (fără Google Earth n-aveam habar) pe care am cotit ca să ajungem la obiectiv. După ce am deranjat echipa care se ocupa cu astuparea cu nisip a gropilor din drumul de pământ și după ce am trecut de ultimele case, cu o ultimă sforțare am urcat un rambleu și am ajuns la gura vestică a Tunelului Gibei. Bineînțeles nu ne-am putut abține să nu băgăm mașina în tunel.

Am înaintat la picior în tunel unde era foarte frig comparativ cu ce era afară. La vreo 50 de metri în interior am dat de terasament, semn că până acolo terasamentul a fost furat și folosit probabil prin sat.

Tunelul Gibei e cel mai lung dintre cele două tuneluri, are 2240 de metri și e în linie dreaptă – undeva foarte departe se vede cealaltă ieșire în valea Topologului, în alt județ (abia acum suntem în Vâlcea).

Tunelul e în stare bună, are doar 20 de ani. Din ce am înțeles, este folosit de localnici pentru a muta vitele de pe o vale pe cealaltă.

Frontonul tunelului de la această intrare e ceva mai elaborat decât restul și reușește să fie un pic ridicol. În afară de inscripția normală “Tunel Gibei 1989”, de un simbol socialist al căilor ferate (o roată de tren cu aripi stilizate încadrată de un cerc alcătuit parte din spice și parte dintr-o roată dințată) și de două imagini demult căzute (una dintrele pare să fi fost un omuleț mânuind o lopată desenat stângaci) mai există alte două inscripții. Cea din stânga, “VIAȚĂ, EFORT, CREAȚIE” să zicem că mai e cum mai e însă cea din dreapta e specială: “OMUL ÎNVINGE NATURA”. Mai e nevoie de vreun comentariu?

Grămada de șine de la ieșirea din tunel.

În zonă mai sunt două viaducte neterminate, destul de joase (vreo 4-5 metri înălțime) care ar fi trebuit să înlocuiască rambleul de pământ care s-a surpat și a dus la închiderea liniei. La intrarea în sat este și un viaduct aproape terminat care nu e legat de pământ în nici o parte (e vizibil și de pe DN cum vii de la Pitești).

Noi am lăsat în urmă Tunelul Gibei și după ce am oprit pentru câteva cadre prin sat...

...am continuat spre Vâlcea. Restul drumului calea ferată urmărește traseul DN-ului și din când în când se pot vedea mici viaducte și podețe, munți de traverse, etc. În R. Vâlcea linia travesează pe deasupra drumul, trece Oltul pe un pod abandonat și se racordează la restul de linii.

Noi am continuat în sus pe Valea Oltului pentru că încă mai aveam lumină destulă. Apropo de asta, e prima oară când trec pe acolo și sunt cu adevărat atent la împrejurimi și am și vizibilitate bună. Nici nu aveam idee ce fain se vede Masivul Cozia încă din R. Vâlcea.

În Călimănești am luat-o pe variantă prin Păușa și am continuat spre Mânăstirea Turnu. Drumul e prost dar scurt. Se trece prin două tuneluri rutiere săpate în stâncă late doar pentru o singură mașină (parte din tunel e ocupat de un brâu lat de beton care protejează o țeavă destul de mare în diametru (cam 1 metru cred). Presupun că a fost instalată după și că a fost mai ușor să o treacă prin tunel și să ocupe o bandă decât să mai sape un tunel pentru ea.

La Turnu era aglomerație mare, pe care o intuisem de când stăteam la coadă la unul dintre tuneluri ca să apucăm să trecem.

De aici pleacă o serie de trasee turistice care urcă până sus pe vârf la releu. Unul dintre panouri, cel cu Mânăstirea Stânișoara, mi-a adus aminte de tabăra din clasa a 5-a.

În fine, la Turnu am decis că ne-am plimbat destul și am pus cap compas București unde am și ajuns odată cu ultimele raze de lumină. A fost o ieșire faină care mi-a deschis apetitul pentru drumuri mai puțin umblate dar care a lăsat și un gust amar în principal din cauza risipei de resurse care este linia Râmnicu Vâlcea – Vâlcele. Viață, efort, creație dar în zadar.