Prima evadare

LATER EDIT: Am evadat cu succes în ciuda noroiului. Rezultatele evadării sunt aici si nişte poze sunt aici. Au fost cam 500 de abandonuri.

Că tot veni vorba de două roţi, a sosit vremea să-mi măsor puterile biciclistice cu copii si seniori şi să fiu umilit de aceştia. Prima Evadare este ocazia perfectă pentru aşa ceva. Traseul are 55 de kilometri şi traversează rămăşiţe din Codrii Vlăsiei, sate şi nu în ultimul rând Şoseaua de Centură - sub oblăduirea Poliţiei Rutiere. Se porneşte de la Academia de Poliţie din Băneasa (acolo unde de vreo săptămână e o bicicletă albă) şi se termină la o bază de agrement de pe malul lacului Snagov. În linie dreaptă sunt 24 de kilometri însă traseul e destul de întortocheat.

În momentul de faţă sunt 600+ înscrişi (35 de lei taxa de înscriere). Veniţi cât mai mulţi, e ca o plimbare prin parc (un parc foarte mare şi noroios) dar veniţi numai dacă sunteţi începători în ale biciclitului, ca să am şi eu pe cine depăşi.

Altfel, s-auzim de bine. VIN DIN STÂNGAAAAAAA!!!

Pisici şi chestii pe două roţi

Weekend-ul trecut a fost minunat în sensul că sâmbătă a fost soare în Bucureşti dar a plouat la munte iar duminică soare la munte şi ploaie în Bucureşti. Planul era să mergem sâmbătă la munte cu bicicletele pe un traseu super secret şi eventual duminică la SMAEB 2010. La munte n-am ajuns şi la SMAEB am ajuns pe ploaie. Excelent deci.

Aşadar duminică spre prânz ne-am înfiinţat la Romexpo. Pavilionul central era înconjurat de motociclete, dar nu expuse ci doar parcate – erau motocicliştii veniţi să vadă motociclete. Şi totuşi SMAEB-ul de anul acesta nu s-a mai ţinut în pavilionul central ci în cele normale cu aspect de hală. Scurtă scenetă la ghereta de bilete:

-Bună ziua, un bilet vă rog.
-Luaţi şi o revistă, mă îndeamnă fătuca.

Mă uit, într-adevăr pe tejghea erau rasfirate exemplare din ceea ce părea a fi o ediţie Top Gear cu motociclete (nu ştiu cum a permis aşa ceva Clarkson). Perspectiva de a mă procopsi cu ceva de cărat încă dinainte de a intra înauntru unde sigur alte pericole de acelaşi gen mă face să iau decizia că nu e cazul. Plus, Top Gear cu motociclete? Brrr.

-Trebuie neapărat?
-Nu, numai dacă doriţi.
-Bine, atunci nu iau că e cu motociclete. (Wa-ha-ha-ha)

Am lăsat-o pe fătucă cu un zâmbet dezgustat pe faţă - probabil gluma mea sublimă nu a sensibilizat audienţa – şi am intrat în coteţ, pardon - hambar, pardon - hală. Acolo erau expuse motociclete, scutere, accesorii şi ceva greaţă amestecată cu sictir. Erau şi vreo două chestii cu număr mai mare de roţi decât prevede regulamentul – o arătare de la KTM şi un Fiat 500 Abarth care chiar nu am idee ce căuta acolo.

Lumină bineînţeles tot ca în coteţ, cât să-mi taie mie cheful de poze dar şi de vizionat în general. Noroc că într-un pavilion alăturat era şi Expo Bike, două roţi nemotorizate. Pentru un pret modic puteai să vezi şi respectiva expoziţie cu vânzare. Era cât pe ce să mă întorc cu două cauciucuri de 2.4 dar m-am abţinut zicând că magazinul e aproape şi-mi iau oricând. Biciclete, biciclete dar cât să tot vedem biciclete? Ne-am întors la două roţi cu motor, am văzut standul poliţiei române, vreo două standuri cu articole gen armată (uniforme, cuţite, prostii) – n-am înţeles de ce s-ar asocia bine cu ideea de motociclism – şi am ieşit la aer. Şi pentru că tot primisem fluturaşul mai devreme, am zis să dăm o fugă şi pe la pavilionul numaiştiucât la Sofisticat, expoziţie de pisici – reale nu figurative. Acolo căldură mare şi o grămadă de pisici dormind în cuştile lor. Unii dintre expozanţi păreau veniţi de prin alte părţi – cred că am auzit rusă pe acolo. A, da, şi am văzut şi pisici de pază de mărimea unui maidanez mai pricăjit. Poate erau pui de râs, nu ştiu (erau de fapt exemplare din rasa Maine Coon).

Aaa, credeaţi că sunt şi poze de la SMAEB 2010 aici? Nu, am făcut „protestaţie” şi nu am poze de la acest eveniment. În schimb puteţi vedea poze aici dacă e neapărat necesar.

Pe urmele canalului Dunăre-Bucureşti

Am povestit mai deunăzi despre Portul Bucureşti şi despre amenajările complexe ale râului Argeş. Aia era teoria, acum urmează practica. Înarmat cu informaţii, cu GPS dar mai ales cu copilot, într-o duminică de aprilie după-amiaza (cam târziu) am pornit o sesiune de arheologie urbană.

Am ieşit din Bucureşti pe poarta sudică şi imediat ce am trecut Sabarul am ajuns în comuna 1 Decembrie unde trebuia să părăsim drumul european. Google Maps a fost de ajutor şi am găsit din prima strada pe care dacă se merge drept se ajunge fix la Portul 1 Decembrie. Ce-i drept, se trece printr-o barieră ridicată, se iese din sat şi de pe asfalt şi se merge printre mormane de gunoi. Incredibil de mult gunoi. Grija mea cea mai mare era să nu-mi tai cauciucurile în ceva. Odată ajunşi la port, situaţia se îmbunătăţeşte pentru că se merge pe cheiul de beton. Se văd şinele de tren pe care trebuiau să circule vagoanele pentru descărcat vasele şi de asemenea chestiile alea de care se prind odgoanele pe mal (spre ruşinea mea de gălăţean, nu mai ştiu cum se cheamă).

Portul e năpădit de stuf dar cred că se poate curaţa relativ uşor. Cheiul este destul de înalt, probabil din cauza faptului că nivelul proiectat al apei nu a fost niciodată atins. Este şi ceva activitate în jur – o balastieră, nişte barăci, nişte pescari ocazionali (genul trist de pescar care pescuieşte de foame nu ca sport) şi o haită de câini cu manifestări agresive. Nu recomand o plimbare la picior în zonă decât poate în grup mai mare.

Am plecat înapoi pe acelaşi drum, am ieşit în european am mers 500 de metri şi am ieşit din nou dar de data asta spre stânga. De data asta căutam Nodul hidrotehnic Copăceni lângă satul cu acelaşi nume. Din nou GPS ne-a ghidat până la locul căutat, pe nişte drumuri de ţară şi printre mormane de gunoi. Am găsit şi nodul hidrotehnic însă spre dezamăgirea noastră nu mai era nici o macara. Ce macara? Pai în pozele pe care le văzusem eu pe net era o macara în mijlocul apei ca aici. În rest, nodul hidrotehnic e doar o grămadă de fiare ruginite şi beton.

Am revenit la drum şi am continuat spre următorul nod hidrotehnic, cel de la Goştinari. Drumul e bun chiar dacă e secundar doar că trebuie atenţie mare pentru că oamenii nu sunt foarte obişnuiţi cu maşinile pe acolo şi cred că şoseaua e un fel de trotuar. Asta şi faptul că sunt şi o sumedenie de scutere conduse de deştepţi fără cască face ca plimbarea să nu fie tocmai relaxantă.

La Goştinari nodul hidrotehnic are şi un pod deasupra, pod care în ciuda semnelor care indică altceva, este practicabil pentru maşini.Noi am oprit un pic pe el pentru poze.

De la Goştinari am ajuns pe malul drept al Argeşului şi am luat-o înapoi spre drumul european. La Grădiştea am oprit un pic pentru poze cu podul neterminat pe sub care urmau să treacă navele.

Se observă că este mult mai înalt şi te face să te întrebi cum ar fi ajuns trenul la înălţimea aia. Lângă gara Grădiştea se vede o bucată din ceea ce probabil avea să fie un viaduct care să permită trenului să urce la înălţimea respectivă. Lângă podul neterminat este şi podul prăbuşit, de la Grădiştea - motivul pentru care trenurile spre Giurgiu nu mai circulă pe aici de câţiva ani. Totuşi semnalizarea de la trecea la nivel cu calea ferată funcţionează, lampa albă pâlpâie intermitent.

După ce am ajuns la european am constatat că mai avem lumină şi am luat-o spre Giurgiu unde am ajuns aproape de apus.

Stema Republicii Socialiste România pe o clădire aproape de faleză – cu tot cu sonda de petrol, spicele de grâu, Carpaţii şi soarele.

Un post de supraveghere, naiba ştie la ce a folosit cândva.

Vedere pe pe Podul Bizeţ care ar fi un fel de monument şi care este deschis doar circulaţiei pietonale. Chiar alături de el este un ponton de care sunt ancorate mai multe ambarcaţiuni dintre care una prezintă un interes deosebit.

Ruginitura din dreapta este nava Cetatea – o navă veche de 107 de ani, cu aburi şi zbaturi. Mai multe despre ea plus o serie de imagini de epocă cu ea puteţi găsi aici. Alte imagini detaliate aici sau aici.

Am oprit un pic în centru pentru o poza cu turnul cu ceas...

...şi cu sloganul cel puţin dubios de pe Teatrul Valah.

Pe drumul de întoarcere am oprit pentru poze şi la o benzinarie abandonată pe care o ochisem mai demult...

...însă nu am mai avut nici lumină nici loc de oprit pentru a poza ceea ce cred eu că a fost o moară în Uzunu. Rămâne pe altă dată. Toată tevatura nu a durat mai mult de 4 ore, merge pentru o după-amiază de duminică.

Crai de aprilie

Deşi îmi place mult muntele, n-am fost niciodată la cabană sau la cort, n-am dormit în sac de dormit, nu m-am spălat pe dinţi la râu, n-am purtat niciodată parazăpezi şi n-am cărat cu spatele cele trebuincioase înnoptării pe munte. Asta până week-end-ul trecut.

De mai multă vreme zisesem da la o invitaţie la o plimbare de primăvară în Piatra Craiului şi tot urmăream şuvoiul de emailuri care curgea pe această temă. Joi seara, eram la cumpărături specifice – unde altundeva decât la Decathlon – locul în care corporatistul poate să-şi facă cumpărăturile după ce iese de la serviciu. Parazăpezi şi pantaloni de camuflaj pentru comuniune cu natura, restul aveam pe acasă.

Sâmbătă dimineaţă devreme (6:36 îmi juca în faţa ochilor când am răspuns) m-a sunat capul de coloană – maşinile cu care trebuia să mă întâlnesc tocmai ieşeau din Bucureşti. M-am urnit şi eu (pentru că eu eram deja în Braşov - profitând pentru a nu ştiu câta oară de ospitalitatea părinţilor lui Septi - pentru o întâlnire cu oameni veniţi din ţări mai calde) şi am mers să alimentez şi apoi să mai iau încă doi participanţi la excursie. Cu ei căzusem de acord să nu mergem cu două maşini, mai ales că a mea era goală.

Aşadar, pe la orele 9 şi ceva făceam joncţiunea cu restul de 4 maşini la intrarea pe drumul spre Sătic. Acolo se termină asfaltul şi continuă macadamul şi/sau noroiul. Imediat după Podu Dâmboviţei se trece prin nişte chei (unde e şi o peşteră despre care am aflat mai târziu că s-ar chema Peştera Urşilor) şi apoi se ajunge într-o vale ceva mai largă unde se lăfăie satul Sătic. La capătul satului lângă hidrocentrala Clăbucet am oprit maşinile lângă un pod şi am început echiparea. Drumul nu se termină acolo, mai continuă vreo 10 kilometri până la Barajul Pecineagu.

Am pus parazăpezile, am distribuit mâncarea prin rucsaci şi am pornit la drum peste Dâmboviţa (da, the one and only, barajul Pecineagu e pe Dâmboviţa). Prima oprire avea să fie Cabana Garofiţa Pietrei Craiului, la vreo 4 kilometri în sus pe drumul forestier de pe Valea Dragosloveni.

În teorie circulaţia publică este interzisă pe acest drum mai ales că intră în interiorul Parcului Naţional Piatra Craiului. Doar teorie pentru că la cabană era maşina de la România Pitorească – proprietarii cabanei (ceea ce aş putea înţelege, e nevoie de aprovizionare) plus alte câteva maşini – un polo de la Volksbank, o Astra şcoală, o Vectra cu casetofon funcţional (aveam să aflăm mai târziu în noapte cât de funcţional era – la grătar cu mici merge o populară ca focu’).

La cabană ne-am luat în primire locurile de dormit (în speţă podul), am lăsat tot ce părea a fi inutil mai sus pe munte (eu am lăsat chiar mai multe decât trebuia) şi ne-am regrupat în faţa cabanei, toţi 16.

De la cabană avem de ales să plecăm spre Marele Grohotiş şi Cerdacul Stanciului cu întoarcere pe la Poiana Tămăşel sau acelaşi traseu în sens opus. Am ales prima variantă.

Cum eu nu mă prea împac cu urcatul, am început încet, încet să rămân în urmă.

Mai în urmă decât mine rămâneau doar cei trei câini care au hotărât se ne însoţească de la cabană. Dispăreau şi apoi apăreau la loc.

Senzaţia e faină, ştii că eşti ultimul din grup şi auzi din spatele tău venind ceva repede, ceva care nu are bocanci şi mai mult de două picioare. Ca să am material pentru imaginaţie, m-am uitat la pozele pe care le făcuseră cei din faţă ursului pe care tocmai îl văzuseră. Magnific.

Altitudinea şi cheful meu de pozat erau în relaţie de inversă proporţionalitate. Am făcut nişte cadre la intrarea în pădure...

...şi nu am mai scos aparatul din rucsac până sus pe Marele Grohotiş. Urcarea a fost de doi lei, gheaţă pe cărare, crengi uscate joase pantă destul de abruptă şi pădure. Pădure şi iar pădure. La Marele Grohotiş am pozat Iezerul care se arăta la vest cu haina de zăpadă completă la vârf.

De la baza Marelui Grohotiş am continuat să urcăm printr-o pădure şi mai deasă şi mai abruptă până la stâncărie. O urcare de 1 leu. Pe ultma bucată am dat şi de zăpadă până la brâu sau cel puţin eu am dat pentru că eram singurul care se afunda în ea, restul erau destul de uşori să nu se afunde. După ceva bâjbâială cei din faţă au găsit traseul spre Cerdacul Stanciului. Am trecut prin urmele unei avalanşe venită de undeva de sus de pe stâncărie şi am ajuns relativ repede. Cerdacul văzut de aproape (se vede şi de jos de la cabană).

Am zis pas unei explorări în peştera Stanciului aflată alături, o idee destul de proastă pentru că se făcuse cam frig pentru stat pe loc. Totuşi am prins câteva raze de soare şi câteva unde de GSM, singurele de când plecasem din Sătic.

Unul dintre câinii care ne-a însoţit, în postura lui preferată. Aştepta ca cineva să sa oprească pe loc şi venea şi se aşeza cu spatele lipit de picioarele omului.

Coborârea am făcut-o pe acelaşi traseu, jumătate de grup a considerat că zăpada era prea mare şi traversatul Marelui Grohotiş ar fi fost neplăcut aşa că a convins cealaltă jumatate să coboare pe unde s-a urcat. Ziceam că mi-am luat pantaloni de camuflaj pentru comuniune cu natura – o comuniune care pe parcursul coborârii a fost uneori prea stârnsă atunci când am făcut cunoştiinţă îndeaproape cu pământul.

La cabană am aflat că ceea ce văzusem e ursoaica rezidentă şi că ar mai fi una între noi şi maşini. După ce am mâncat, am participat la stârngerea de lemne pentru focul de „tabără” la care nu aveam să participăm. În aşteptarea întunericului îmi frecam palmele gândindu-mă ce foto cu star trails şi Piatra Craiului în fundal voi face. Asta până când mi-am adus aminte că pe lângă trepied am lăsat la maşină şi telecomanda aşa că adio expunere lungă.

Restul serii l-am petrecut cu jocuri de societate să le zicem. Jucate în interior că la foc afară nu era loc. Pe la miezul nopţii ne-am mutat la locurile de dormit – prima noapte în sac de dormit pentru mine. N-avea să fie comod nici pentru mine, nici pentru restul de 11 oameni cu care am împărţit încăperea – dar din motive diferite.

Apropo de chestii incomode, cabana duce lipsă de cam toate facilităţile în afară de curent electric de la un generator. Da, ştiu, sunt la munte, nu pot să am pretenţii însă nu e cu nimic diferit de un cort de exemplu. După părerea mea degeaba arde becul în interior dacă tu trebuie să ieşi afară cu frontala pe cap după apă sau să te baţi cu ursul ca să-ţi faci nevoile. Aceasta este jumătate de baie (pe placa din spate scrie „Duş azi apă caldă nu mâine” (sic)).

Apa e destul de rece ca săpunul să nu prea mai facă spumă în schimb e bună de băut. Cealaltă jumătate de baie e model medieval să zicem, imediat peste boschet pe scara evoluţiei toaletelor. Nu mă plâng, pentru o noapte e ok.

Dimineaţă ne-am trezit şi am luat micul dejun în jurul focului care nu se stinsese încă – cârnaţi înfipţi în ţepuşe şi pârpoliţi/carbonizaţi - fiecare după pricepere. Am strâns bagajele şi am coborât la maşini pe drumul pe care am venit. Cu noi a coborât şi căţeaua ceacâră şi foarte prietenoasă care se alăturase grupului cu o zi înainte – guduratul pe lângă turişti întotdeauna aduce ceva bun. Un pateu, o felie de ceva scapat pe jos, etc. Se pare totuşi că turiştii sunt cam rari că săraca era numai piele şi os.

Am găsit maşinile în stare bună şi am plecat spre casă, care încotro. Fu un week-end fain şi chiar dacă confortul nu a fost chiar ceea ce numesc normalitate, asta nu înseamnă că nu mai merg.

Portul Bucureşti

Înainte să ajung la subiectul zilei, o iau un pic pe ocolite. Tot cu hidrotehnică e aşa că umaniştii să ferească privirile. Şi dacă asocierea Bucureştiului cu noţiunea de port poate părea ciudată, puţini ştiu cât de aproape e de adevăr.

Ca nişte animale băutoare de apă ce se aflau, oamenii şi-au făcut de la început vizuinile pe lângă o sursă de apă. Treptat viziunile s-au transformat în oraşe care au rămas dependente de sursa de apă – de cele mai multe ori un râu pentru că apa are şanse mai mari să fie curată în timp ce toate mizeriile pot fi trimise cu succes în altă parte. La atingerea unui anumit punct în dezvoltare, oamenii au căpătat capacitatea de a afecta serios râul pe marginea căruia trăiesc. Desigur, nici râul nu se lasă mai prejos şi mai răspunde din când în când cu o inundaţie mai mică sau mai mare.

Bucureştiul se încadrează perfect în acest profil. A fost întemeiat pe malurile unui râu cu un curs domol (doar e câmpie) pe care l-a lăsat în forma lui naturală până la începutul secolului trecut când Bucureştiul şi-a dat seama că atacul e cea mai bună apărare şi, după o serie de inundaţii, a decis că convieţuirea paşnică cu Dâmboviţa a luat sfârşit. Drept urmare aceasta a fost canalizată într-un mod primitiv pentru a se evita eventuale revărsări. Au fost mai multe etape prin care râul a trecut până a ajuns în forma actuală. De exemplu, o modificare importantă a fost separarea în două râuri înainte de intrarea în Bucureşti. Acolo Dâmboviţa cedează o parte din debit şi mai ales debitele de viitură râului artificial Ciorogârla care mai apoi se varsă în Sabar la sud de Bucureşti.

Dâmboviţa a fost acoperită pe o bucată în faţa Tribunalului în anii 30 dar mai apoi s-a renunţat la asta şi s-a betonat întregul canal de la intrare şi până la ieşire şi s-a realizat şi acumularea Lacul Morii pentru un motiv care acum îmi scapă (în afară de a aduce o contribuţie susbstanţială la îngreunarea traficului în partea de vest a oraşului, nu-i văd utilitatea. Din câte ştiu e prea poluat pentru a fi folosit ca apa potabilă însă se poate să mă înşel). În momentul de faţp Dâmboviţa e un râu mort după Bucureşti din cauza dejecţiilor care se varsă în el.

În fine, deja am divagat prea mult. Ideea e că undeva în istorie omul a descoperit că pe apă unele chestii plutesc şi ca atare poţi să le trimiţi în jos pe râu (sau în sus, dar cu efort). Ghinionul Bucureştiului a făcut ca râul pe care e aşezat să fie potrivit doar pentru navigaţia cu coaja de nucă. Totuşi în mintea unora a încolţit o idee (pe la 1880).

Cum ar fi dacă Bucureştiul ar avea un port? Pfoai, s-ar putea aduce marfă cu un cost mult redus faţă de transportul rutier etc. etc. Plus că regularizarea unui curs de apă te scuteşte de anumite neplăceri cum ar fi inundaţiile. Dar unde să faci un port pentru Bucureşti şi mai ales cum? Dâmboviţa nu ar suporta nimic mai mare decât o lotcă. Dar stai, pe la sud de Bucureşti trece un râu mai mare (Argeşul) care se varsă în Dunăre, Dunărea se varsă în mare, posibilităţile sunt nelimitate.

Deşi au fost mai multe tentative de-a lungul istoriei, a fost nevoie de un regim cu accente de megalomanie ca proiectul să ia fiinţă. În 1982 Institutul de Proiectari, Transporturi Auto, Navale si Aeriene a primit sarcina să îmblânzească Argeşul care se arătase nărăvaş în 1970 (când a avut debit cât Dunărea într-o zi mai proastă). Perspectiva realizării canalului Dunăre-Main-Rhin făcea şi mai atractiv proiectul local.

Proiectul odată terminat, s-a dat drumul la lucrări. Datele tehnice erau următoarele: lungime 73 de kilometri, lăţime minimă 80 de metri, adâncime minimă 4.5 metri, diferenţă de nivel 53 de metri. Acest ultim amănunt a făcut necesară includerea pe parcurs a 5 noduri hidrotehnice cu ecluze gemene pentru a face posibilă urcarea navelor (4 dintre noduri urmau să aibă şi hidrocentrală de 5.7 MW). Pentru că proiectul cuprindea şi Dâmboviţa, şi pe aceasta erau prevăzute două noduri hidrotehnice. În total s-au prevăzut şi trei porturi, unul la Olteniţa pe Dunăre şi două la Bucureşti, unul pe Argeş, celălalt pe Dâmboviţa.

Când lucrările erau cam la 60% anul de graţie 1989 a venit şi totul a îngheţat în stadiul în care era. Singura parte funcţională este barajul şi hidrocentrala de la Mihăileşti. În rest, totul este practic abandonat. N-are sens să mai menţionez câţi s-au apucat să zică că se vor relua lucrările. La momentul de faţă nu se face nimic. Nu ştiu dacă ar fi atât de util însă e păcat pentru că s-au investit resurse considerabile şi munca e trecută de jumătate.

În cele ce urmează, am şi o scurtă prezentare a punctelor de interes de pe parcursul proiectului, cu ajutorul Google Earth.

Pentru o vedere de ansamblu avem imaginea următoare împreună cu legenda.

Portul de pe Argeş – Portul Bucureşti 1 Decembrie – se află în apropiere de satul cu acelaşi nume printre munţi de gunoaie. Schema următoare e împrumutată de pe forumul skyscrapercity unde se găsesc mai multe informaţii despre proiect.

Nodul hidrotehnic Copăceni – în apropiere de satul cu acelaşi nume. Aceiaşi munţi de gunoaie. Linia uşsor oblică din mijlocul apei era o macara care la momentul de faţă nu mai există (pe verificate).

Următorul punct de interes pe cursul Argeşului este podul de cale ferată de la Grădiştea. Acolo cea mai veche cale ferată din România traversează Argeşul. Sau mai bine zis traversa pentru că de vreo 2 sau 3 ani podul este prăbuşit şi nu se mai circulă. Asta este starea podului vechi. Lângă podul vechi se află însă un alt pod neterminat, mult mai înalt. Motivul cel mai probabil este nevoia de a face loc pentru trecerea navelor pe dedesubt.

Podul fiind relativ înalt iar relieful relativ jos, era necesară construirea unui fel de viaduct care să permită trenului să urce cât de cât lin până la înălţimea respectivă. Parte din acest viaduct se vede lângă gara Grădiştea, şoseaua trece pe dedesubt.

Următorul nod hidrotehnic este Goştinari, evident lângă satul cu acelaşi nume. Acesta este traversat de un pod pe care circulaţia este restricţionată însă se poate trece şi este folosit în mod curent de localnici.

Mai în aval sunt nodurile hidrotehnice Budeşti (presupun că se numeşte aşa după satul din apropiere)...

... - asemănător cu cel de la Goştinari numai că podul nu este terminat - şi cel de la Olteniţa.

Pe Dâmboviţa ce se poate observa este nodul hidrotehnic de lângă Bălăceanca...

...şi ceea ce ar fi trebuit să fie Portul Bucureşti Glina.

Duminica trecută am făcut un pic de arheologie urbană şi am găsit Portul 1 Decembrie, Nodul Copăceni, Nodul Goştinari şi Podul Grădiştea aşa că am şi nişte poze pentru data viitoare. Mă simt nevoit să repet avertizările din Disclaimer, nu răspund pentru ce ar putea rezulta din încercarea de refacere a traseului de către vreun cititor (cauciucuri tăiate prin gunoaie, muscături de la turma de câini de la 1 Decembrie, zgârieturi de la fiare ruginite sau suspensii afectate).

Peştera Ialomiţei

Parte din excursia de sâmbăta trecută – cum spuneam, am ajuns şi la Peştera Ialomiţei şi de data asta eram hotărât să ajung până la capăt.

Schitul construit la intrarea în peşteră.

În spatele construcţiei din imagine este şi o mică bisericuţă.

La intrare se plăteşte taxa de vizitare (10 lei) şi se înaintează în peşteră. La început peştera e chiar largă însă are o formă de pâlnie. După câteva zeci de metri se strâmtează şi tavanul se apropie şi el de podea. Aici se trece printr-una din porţiunile cele mai joase.

Cei cărora le plăcea mersul piticului la ora de sport vor aprecia cu siguranţă această porţiune.

După această bucată urmează o cameră ceva mai mare (Decebal) după care se începe urcarea. Cumva, nu ştiu exact cum, au fost aduşi buşteni şi s-au construit scări de lemn.

După această bucată se ajunge la „Lacuri” – o încăpere unde se poate coborî la dreapta spre un curs de apă subteran. E interesantă acustica locului. Vocile oamenilor le poţi auzi în anumite puncte de la mare distanţă şi e greu de spus din ce direcţie vin. La Lacuri torentul vuieşte de aproape nu te poţi înţelege cu omul lângă tine însă nu auzi vuietul dacă eşti 3 metri după colţ. În punctul acesta ne-am întâlnit cu trei oameni mai echipaţi (măcar aveau frontale) care ne-au zis că mai e ceva de mers până la capăt. De la Lacuri se urcă iarăşi, odată printr-un loc foarte strâmt şi apoi prin sala cea mai mare – Grota Urşilor. Se ajunge într-un loc numit La Pod, se mai urcă puţin şi se ajunge în Galeria Apelor.

Aceasta e ultima bucată din partea vizitabilă a peşterii unde se merge orizontal pe podeţe de lemn. Numele e bine ales pentru că pe dedesubt curge apa şi uneori şi din tavan.

Punctul terminus se numeşte La Altar pentru că acolo e un mic altar cu o cruce şi nişte lumânări aprinse.

Peştera pare să continue şi după însă nu e vizitabilă de turişti de rând, neechipaţi. La întoarcere am mai apucat să fac o serie de poze – una în locul numit La Pod...

...şi alta la coborârea prin Grota Urşilor.

Tot la întoarcere m-am ţinut de prostii. La întâlnirea cu un grup care urca am scos telefonul din buzunar, l-am pus la ureche şi am îndrugat ceva elaborat dar care s-ar putea rezuma la ceva de genul „Da da, vorbim mai pe seară. Hai că nu pot vorbi acuma că alunec pe aicea.” Primul din grup era uşor perplex, şi-a scos telefonul şi s-a uitat la ecranul care în mod sigur zicea „Reţea din părţi”. Nu ştiu exact cum m-am abţinut să nu pufnesc în râs.

Ei şi am ajuns şi la ieşire după cam o oră de spelunking – aşa cum fusesem informaţi şi la intrare. ¾ oră dacă nu ne oprim pentru poze, 1 ora cu poze. Stalagmitele de gheaţă de la intrare...

...şi biserica.

Am impresia că trebuie să-ţi placă tare să fii ud ca să fii speolog. Nu era colţişor sau obiect în interiorul peşterii care să nu fie ud (inclusiv noi, vizitatorii). Bine, acuma ştiu că nu toate peşterile sunt aşa, dar asta e aşa. Ca şi amplasament, amenajare şi aspect Peştera Ialomiţei mi se pare mai interesantă ca Peştera Muierilor de exemplu. Păcat că e destul de uşor accesibilă pentru diverşi. Data trecută am văzut aici cizmuliţe albe. De data asta am întâlnit un grup de exploratori îndârjiţi care fuseseră probabil scoşi cu forţa din cubicle. Erau veniţi cu nişte Jeep Wrangler închiriate cu tot cu şofer – citez de pe site-ul comercial, declaraţia de deschidere „Dupa multi km parcursi in offroad, am ajuns la concluzia ca frumusetea muntelui vazuta din masina este de neegalat.” – parcă e făcută să leşine jumătate din Alpinet de nervi, nu alta. În fine, asta e. Mergeţi şi vedeţi că e frumos. Şi cu asta am încheiat.

Pentru că week-end-ul acesta am fost harnic, mai am o chestiune de povestit însă mai întâi va urma suportul teoretic. Pe curând.