Mânăstiring

Cam dintotdeauna am auzit de la oameni de mers la mânăstiri în Nordul Moldovei. Am auzit de ele şi la şcoală – Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţul cu albastrul lui faimos etc. Impresia generală era că toată lumea a fost acolo mai puţin eu.

De Paşte am profitat de ospitalitatea MD-ească şi am dat curs invitaţiei în Bucovina. Am ajuns acolo duminică seara după orele 10 după un drum lung cu popasuri şi ocolişuri dar până la urmă frumos. Planul era ca ziua de luni să o folosim pentru o excursie pe la câteva mânăstiri iar marţi să ne retragem spre Bucureşti, fiecare pe câte roţi avea.

Aşadar luni dimineaţă pe la orele 11 încălecam pe cai şi purcedeam la drum. Moşia MD-ească fiind un pic la nord de Suceava, am continuat în aceeaşi direcţie până în Rădăuţi unde am făcut stânga spre Suceviţa. În satul de dinainte am oprit intempestiv la o cafea naşpa într-o benzinărie fantomă şi ne-am abătut de la drum vreo 2 km pentru a ne prosti cu indicatoarele de intrare într-un sat. Până la urmă am revenit la drumul bun şi am găsit parcarea de la Suceviţa unde ne-am reunit cu jumatea grupului care nu înţelegea de ce rămăsesem în urmă şi mai ales de ce ar fi amuzant.

Cum ziceam, oprisem la Suceviţa. 3 ron intrarea, 6 ron taxa foto dar fiindcă era sărbătoare astea au fost din partea casei. Drept să spun, mânăstirea nu seamănă cu ce am văzut până acum. Zidurile incintei sunt foarte masive şi înalte iar biserica mânăstirii este pictată în culori vii la exterior. În plus, spaţiul dintre ziduri şi biserică, care de altfel e foarte vast, nu e ocupat de mai nimic şi nici măcar plante prea înalte (tufişuri sau flori cum am văzut în alte părţi).

Picturile de pe pereţi sunt interesante mai ales că au rezistat, după părerea mea, destul de bine pentru nişte lucrări expuse la exterior.

Maşina preasfinţitului, cred.

Următoarea mânăstire de vizitat era Moldoviţa undeva peste munte. Drumul urcă frumos până în Pasul Ciumârna 1100m unde se poate opri pentru o panoramă. Se vede şi Rarăul la 30 de kilometri mai la Sud.

Locul este mai cunoscut şi sub numele de Palma pentru că acolo este ridicat un monument în forma unei palme uriaşe – monument în cinstea finalizării drumului în 1962. Noi ne-am făcut câteva poze de grup...

...şi am plecat mai departe, la Moldoviţa. Acolo configuraţia e asemănătoare (ziduri mari, pereţi pictaţi) însă e mai intim, incinta nu e nici pe departe la fel de mare.

Eh şi aici la Moldoviţa am observat un efectele unui obicei foarte prost şi aparent foarte vechi. Picturile de pe pereţii exteriori sunt „împodobiţi” cu inscripţii de tipul Prenume, [Nume], An. Cel mai recent pe care l-am văzut era din 2004 însă majoritatea sunt mult mai vechi. Şi când zic mult, mă refer la ani de la începutul secolului trecut şi chiar din secolul de dinainte. Ani de genul 1941…

…1919

…1890

…sau chiar agitatul an 1848.

Stau aşa şi mă întreb ce soi de fiinţă ar face chestia asta? De câtă mârlănie şi nesimţire e nevoie ca să faci aşa ceva? Cei de dinainte să zicem că au o scuză, atât îi ducea capul la 1848. Mâncau de sub unghii, stăteau la lumină de seu de oaie şi zgâriau pereţii pictaţi de alţii. Însă acum în mileniul nou ce motiv ar putea exista?

Gesturile de tipul acesta descalifică din start persoana (mult spus) care le face. Am văzut peste tot pe unde am fost manifestări ale acestui tip de indivizi, dornici să-şi lase amprenta într-un loc cât mai important. Dacă ar putea, ar scrie Viorel 2010 şi pe fruntea papei. Prostia nu e numai la noi, ar putea la fel de bine să scrie Gianni 2010.

Ca să închei, o mică povestioară. Anul trecut prin vară când treceam pe la Siriu m-am oprit pentru câteva poze la baraj şi acolo am văzut cum ia naştere mârlănia sau mai curând cum se învaţă. Un cuplu pe la vreo 35 de ani erau şi ei opriţi cu progenitura la baraj, cu un Cielo de Buzău. Şi capul de familie - mare om, mare caracter – avea cu el un spray cu vopsea neagră desigur ţinut în maşină pentru urgenţe. Nu se ştie niciodată când opreşti undeva şi trebuie să-ţi laşi numele pe o piatră. Şi dobitocul evident că s-a apucat să scrie pe unul dintre bolovanii de pe margine numele lor, lăsându-l pe cel mic să-şi execute inscripţionarea numelui pentru că până la urmă copilul trebuie să înveţe cum se face. Tatăl lui nu o să fie mereu lângă el să-i arate cum se face. Pentru finalizarea operei s-a adăugat simbolul RO (ideea micuţului pui de dobitoc vandal, să nu cumva să existe confuzii, să fie vorba de Viorel şi Gina Øvergård din Oslo veniţi în vacanţă în România) şi evident data 21-06-2009, pentru posteritate.

Îmi vine în minte scena din “Cel mai iubit dintre pământeni” în care Ştefan Iordache (cu talpa pantofului pe mâinile lui Dorel Vişan care abia se ţine să nu cadă de la x metri înălţime) îi zice:
"Bălosule , o să mori! Ai ceva de lăsat posterităţii ?

Răspunsul lui Vişan:
"Te bag în p$%&a mă-tii!!!"

Depăşind momentul, am continuat şi noi cu excursia. Deşi eu nu-l aveam pe ghid în maşină am preluat unilateral frâiele convoiului şi l-am condus pe un drum greşit (evident) însă frumos. Să ne înţelegem, greşit în sensul de mai lung, nu în direcţia opusă. Am trecut prin Pasul Curmătura Boului 1040m şi undeva deasupra satului Sadova am oprit la o belvedere pentru a prădui portbagajele de ce adusesem de pe acasă fiecare dintre noi. În Sadova am ieşit la drumul mare pe care am început să ne întoarcem înapoi spre Suceava. Totuşi mai aveam o oprire şi anume la Voroneţ. L-am găsit cam greu (pe sensul nostru nu era indicator) şi parcarea era cam plină. Aici nu am mai scăpat de taxă dar am zis că merită pentru albastru. Albastrul de Voroneţ desigur. Fusesem avertizat dinainte că e doar un albastru şi ăla cam şters de trecerea timpului dar trebuia să-l văd. Aşadar, iată Albastrul de Voroneţ.

La Voroneţ zidurile nu sunt la fel de mari ca la celelalte însă picturile mi se par mai elaborate. Peretele sudic e cel care păstrează albastrul...

...cel nordic e aproape şters. Cel estic nu-mi dau seama daca s-a şters (să fi fost pictaţi sfinţii cu o vopsea inferioară celei folosite la chenar?) sau dacă nu a fost finalizată niciodată.

Peretele vestic e cel mai interesant – pe toată întinderea sa este o singură scenă foarte elaborată – Judecata de Apoi.

Câteva detalii...

De la Voroneţ ne-am îndreptat înapoi spre punctul de plecare, desigur nu pe drumul principal ci pe unul lăturalnic pe la Cacica şi prin Pârteşti. Pe drum prognoza meteo a început să se adeverească în sensul că a început ploaia. Având aceasta în vedere am schimbat planul original care rezervase ziua de marţi pentru întoarcerea în Bucureşti pe drumuri ocolitoare şi am hotărât să ne întoarcem seara/noaptea la Bucureşti pe varianta cea mai scurtă – E85 – ceea ce am şi făcut până la urmă.

Fu fain, Bucovina e într-adevăr frumoasă. Am stat însă mult prea puţin timp acolo pentru a o cunoaşte aşa că va fi nevoie de vizite ulterioare.

Cu mulţumiri lui MD pentru ospitalitate şi pentru că a făcut pe ghidul pentru noi, Adrianei pentru Nikonul de care am abuzat ocazional şi grupului în general că a aşteptat după mine.