Am evadat

Aşadar, am fost la Prima Evadare. Fu fain, cu noroi cu tot. Cu norocul începătorului am reuşit să termin. Pentru poze mergeţi cu încredere pe site-ul mamă, au pus deja acolo linkuri către imagini. Pentru rezultate, mergeţi tot acolo. Au fost în total cam 500 de abandonuri şi 600 şi un pic de oameni au trecut linia de sosire în timpul regulamentar de 5 ore.

Duminică de dimineaţa am pornit spre Academia de Poliţie pe o vreme întunecată dar încă uscată. Înainte de asta predasem cheile de la maşină asistentei pentru a avea o şansă să mă întorc acasă după distracţie. După 7 kilometri de pedalat pe asfalt am ajuns acolo, era ora 9.20. Trebuie să zic că nu am văzut în viaţa mea atâtea biciclete la un loc (şi nici nu o să mai vad prea curând am senzaţia) – au fost peste 1200 de participanţi la start. Toate felurile, chiar şi unele de trial. Lume multă, maşini care nu-şi găseau locul, zarvă multă. Erau şi multe grupuri ceea ce mă făcea să mă simt un pic stingher însă până la urmă i-am găsit pe colegii împreună cu care trebuia să iau startul (şi pe care nu i-am mai văzut după). Am stat undeva la mijlocul coloanei, la statuie.

Ce am observat cât am stat – un aparent haos tipic pentru astfel de adunări, fiecare circulă încotro îl apucă şi nu ascultă de nimeni (announcerul a cerut cred că de vreo 11 ori să se elibereze porţiunea dintre statuie şi corturi). Altă observaţie, mulţi ar fi venit fără cască dacă ar fi fost după ei – Decathlon a avut vânzări bune în perioada asta pentru că o bună parte din participanţi aveau modelul basic – cel gri deschis, fantastic de urât. Aicea e o discuţie paralelă, nu înţeleg de ce lumea nu poartă în oraş cască. Sunt trotuarele făcute din aluat şi nu ştiu eu? Multă lume întreba pe forumuri de unde poate să împurmute o cască pentru concurs, că e obligatorie. Eu dacă am airbag la maşină nu înseamnă că ies pe stradă să fac accident. La fel, dacă îmi iau cască nu înseamnă că plănuiesc să sar în cap. Ca să nu mai zic că era clar că o să se şi cadă, fiind totuşi un concurs unde lumea se mai şi grăbeşte. În fine.

Startul a fost punctual. Ne-am pus în mişcare încet şi am început să depăşesc pentru că am văzut că se poate. Nu a durat mult pentru că am intrat în pădure unde drumul s-a îngustat mult şi au apărut buşteni şi băltoace. Acolo au fost primele ambuteiaje, cu oameni oprindu-se speriaţi de noroi (personal am glazurat pe cineva care încerca să treacă pe margine, îmi pare rău dar ştiam că nu e şansă să ne întoarcem curaţi acasă) şi cu multe strigăte „Frână!!!”. Până la urmă plutonul s-a mai rărit, din spate mai auzeam zgomot de căzătură şi astfel se mai bloca drumul. După pădurea Băneasa traseul a ieşit la centură în dreptul Phillip Morris. Acolo s-a trecut linia de tren (era cineva de la căile ferate care supraveghea, dacă nu ma înşel) şi se pusese o placă de lemn pentru a uşura trecerea parapetului de beton. Unii dintre organizatori ajutau la coborât bicicletele pe carosabil şi am profitat de asta. Poliţia oprise traficul aşa că am trecut în siguranţă centura şi am continuat pe un drum abia vizibil prin iarbă. Ei şi acolo a început distracţia...

Ploua, nu foarte tare, însă de ajuns cât să ude iarba. Şi aluneca ca naiba, când faţa, când spatele, când amândouă. Trebuia să ai mereu piciorul pregătit să te sprijini şi dacă prindeai un şleau era gata. Au căzut pe lângă mine de câteva ori oameni dar nu grav, mai mult o tăvăleală. Am trecut de o stână şi pământul a început să arate din ce în ce mai prost. Când am ajuns la gardul aeroportului Otopeni, căzăturile s-au înteţit. Tocmai ce cugetam eu în sinea mea cum sunt eu înconjurat de ageamii în ale biciclitului când roata faţă a prins şleaul şi până să îmi dau seama ce se întâmplă, eu şi bicicleta aveam traiectorii şi viteze diferite. Fiind unul dintre cei ciudaţi cu protecţii la coate şi genunchi, n-am păţit nimic deşi am pus prima data genunchiul jos. M-am întors la bicicletă care stătea într-o poziţie sinistră de mi-a luat cam un minut să-mi dau seama cum să aduc ghidonul la poziţia normală. Victima colaterală a fost frâna faţă care a fost mai deşteaptă şi a cedat, deşi nu complet. Ceva mai târziu am desfăcut-o eu cu mâna mea din motive de noroi.

După căzătură am continuat ceva mai atent şi după câteva curbe am ajuns la o mare de oameni care stăteau pe loc. În 5 metri aveam să aflu şi eu de ce. Cei care trecuseră înainte (mulţi tare aveam să aflu) scurmaseră pământul de parcă era arat. Împreună cu ploaia în cantitate numai bună (dacă ar fi plouat mai tare ar fi fost ok după părerea mea), pământul căpătase o proprietate foarte interesantă – devenise foarte aderent (consistenţa unui aluat tare, ceva gen plastilină sau clisă) şi se prindea de cauciucuri, urca până întâlnea un obstacol (fie V-brake-ul, fie cadrul în sine) se prindea acolo şi bloca roata. Eu fiind inocent în ale noroaielor nu prea înţelegeam ce se întâmplă şi nu-mi venea să cred că se poate bloca roata de la noroi. Am lăsat ruşinea la o parte şi am început să scot nămolul cu degetele dar se punea mereu la loc după 2-3 metri. Singura soluţie era mersul pe lângă bicicletă cu ea rulând pe iarbă. Nu am insistat să încerc să merg pe iarbă pentru că aş fi derapat. Cei cu cauciucuri mai groase (peste 2.3) aveau şi mai mult de furcă - pe anumite porţiuni eu am putut să merg pe bicicletă în timp ce alţii cu cauciucuri fix cum voiam eu să-mi iau vineri înainte de concurs scobeau cu băţul la roată.

They see me rollin' - They hatin'.

Mulţi au încercat să meargă în continuare însă au păţit următorul lucru: pământul nu era numai pământ, mai erau şi pietre cam cât oul de prepeliţă sau mai mici. Acestea se luau odată cu noroiul şi cu puţin ghinion ajungeau pe derailleur-ul spate pe care îl blocau instant toată forţa din pedale transmiţându-se în acesta. Urmarea era ruperea derailleur-ului de pe cadru. Am înţeles că vreo 30 de oameni şi-au stricat aşa bicicletele. Eu cu ochii mei am văzut vreo 3 la care atârna derailleur-ul de lanţ. Calvarul a durat vreo 300 de metri până la asfalt unde toată lumea încerca să cureţe bicicleta. Drumul respectiv nu mai era drum după ce am trecut noi, ar fi fost bine ca organizatorii să aducă nişte instrumente de spălat carosabilul – sunt curios dacă poliţia le-a spus ceva.

În sfârşit, am continuat pe un drum de ţară ceva mai bun unde banda de mijloc cu iarbă era cea mai râvnită. Eu deja obosisem oarecum şi nu ajunsesem la primul punct de alimentare de la 24 de kilometri. M-am întrecut un pic cu o pereche de pantalonaşi portocalii, dar am pierdut întrecerea. La un moment dat era să cad pentru că eram ocupat cu un Hercules C-130 care tocmai decola de pe Otopeni. Eram concentrat nevoie mare. După o excursie printre tarlale care mi s-a părut interminabilă am ajuns din nou la asfalt şi în sfârşit la punctul de alimentare de la Palatul Ghica. M-am uitat la ceas, ora 12.10. Planurile mele optimiste ( de fapt se pare umoristice) erau să termin pe la 13. Mi-am dat seama că nu am cum. Am baut o apă şi am continuat.

În spatele palatului e o coborâre scurtă dar foarte abruptă unde s-a căzut mult, cică. Eu personal abia la jumătatea ei mi-am adus aminte că frâna faţă era dezactivată pentru a lăsa noroiul să circule. După ce am dat un viteaz scâncet am reuşit să mă opresc şi să mă dau la o parte pentru a lăsa cale liberă la căzut altora. Am înconjurat lacul (la coada lui unii s-au pierdut, am fluierat după ei, cred că până la urmă s-au prins) şi am început o porţiune cu suişuri şi coborâşuri în alte condiţii domoale dar acum pentru mine un calvar. După acest punct plutonul s-a rărit considerabil, am ajuns să am perioade destul de lungi în care pedalam singur fără să văd pe nimeni în faţă sau în spate câteva zeci sau sute de metri. Desigur nu ajungeam din urmă pe nimeni, doar pe cei care stăteau şi reparau pene pe margine, în rest mă depăşeau ca pe căruţă. Şi dă-i şi hai, am ajuns din nou la pădure. De data asta o pădure mult mai frumoasă decât Băneasa, cred că o rămăşiţă autentică din Codrii Vlăsiei cu arbori înalţi şi fără tufişuri. Din păcate asta înseamnă şi lemn bun de tăiat – am trecut în mai multe rânduri prin locuri din astea. Nu mă întrebaţi cum am reuşit să vad din peisaj pentru că majoritatea lucrurilor pe care mi le amintesc sunt roata mea faţă ocolind obstacole.

Mă uitam la kilometraj şi simţeam că mă lasă cheful. La un moment dat pădurea s-a făcut mai deasă şi mai vălurită însă am văzut semnul că mai e 1 km până la punctul de alimentare. De fapt au fost 2.5 kilometri pe ceas, n-am înţeles ce a fost în capul cui l-a pus acolo. Da ştiu, motivare, super treabă, am ajuns nervos nu motivat la punctul de alimentare. Înainte de a mă arunca la apă l-am întrebat pe cel de la checkpoint cam câţi au trecut înaintea mea. Acesta era al 7-lea sau al 8-lea checkpoint parcă (sper că nu m-au sărit la numărătoare la nici unul din cele de dinainte) şi conform estimărilor mele de mare cunoscător şi participant la evenimente din astea, eram undeva în primii 300. Răspunsul sec „vreo 600” mi-a tăiat orice chef. Iniţial nu mi-a venit să cred, dar după aceea, mult după aceea, mi-am dat seama că ei trecuseră probabil înainte să se facă mocirla respectivă la Otopeni.

Am luat nişte glucoză, multă apă (nu umplea fata paharele cât de repede le dadeam eu pe gât) şi am pornit din nou. Iar pădure, iar lipsă de energie, iar eram depăşit ca o căruţă – dar de data asta o căruţă cu o roată lipsă. Şi dă-i înainte cu un ochi la kilometraj şi cu altul la gropi, că drumul devenise mai aiurea. O plăcere pentru încheieturile mele care şi aşa nu-s foarte tolerante. Cu al treilea ochi, cel al minţii, încercam să suprapun peisajele cu ce văzusem din satelit (şi reuşeam) însă asta nu schimba faptul că voiam să se termine. Am mai schimbat vorbe cu un tip care mai facuse traseul şi mi-a zis că mai e până la calea ferată (#”¤%! ei de cale ferată, cum zicea şi el) şi cu un tip care avea crampe musculare o dată la 200 de metri dar oricum mergea mai repede decât mine fără crampe.

Până la urmă am ajuns şi la calea ferată – într-un luminiş unde e şi gara Snagov Plajă şi unde era şi ultimul checkpoint, 600 de metri înainte de final. Tot acolo sunt şi nişte hale cu inscripţia „Jeden das Seine” – foarte adevărat. Aici m-au mai depăşit doi iar cel de la checkpoint mă îndemna să mă grăbesc ca să prind timpul oficial – era deja ora 15, ora la care trebuia să se închidă concursul. I-am zis că nu mă târâi aşa de plăcere dar nu m-a crezut. Fata care scria numerele mi-a strigat „Bravo, hai că mai ai puţin” dar mai rău m-am enervat.

De acolo e doar asfalt şi o pantă modică. Cu vreo 300 de metri înainte de final am aruncat o privire în spate şi am văzut o siluetă care se apropia. Ştiu, vă gândiţi că a fost un moment din ăla din filme când eroul zice „Nu! Pot face asta, nu mă va întrece!”. Ei bine nu. „Du-te învârtindu-te!” i-am urat în gând. Aproape de finish am început să aud muzica, uralele şi vocea announcerului. Când am ieşit la lumină cu o ultimă sforţare am luat ceva viteză şi am trecut linia de sosire în uralele publicului care se entuziasma la fiecare număr anunţat.

Până la urmă se pare că m-am încadrat în timpul regulamentar, concursul s-a închis la vreo 5 minute după ce am sosit eu. Kilometrajul zicea 4 ore şi 29 de mers şi o medie de 12.8 – 56 de kilometri în total. Aveam să aflu dezamăgit că cel de la checkpoint nu minţise, chiar trecuseră mulţi rău înaintea mea. Primul sosise la 12 şi un pic, când organizatorii nici nu erau pregătiţi, staţia nu era pornită. Mi se pare incredibil, eu la 12 eram abia la primul punct de alimentare. Înaintea mea au ajuns copii, bătrâni, fete, probabil şi invalizi. Până şi tandemul (singurul din concurs, din câte ştiu, deşi prin poze am văzut două) a ajuns înaintea mea – ceea ce din nou mi se pare ieşit din comun. Erau nişte porţiuni care mi se păreau dificil de navigat singur pe bicicletă, d-apoi în tandem. LATER EDIT: Se pare ca unul dintre membrii echipajului de pe tandem este nevăzător. Ce pot să mai zic? Tot respectul pentru astfel de oameni.

Tot aşa aveam să aflu că au abandonat cam 300 de oameni (Later Edit: se pare ca au fost 500 de abandonuri) chiar acolo la noroi după 14 kilometri şi că unii ajunseseră la primul punct de alimentare la 14.30 dar fuseseră sfătuiţi să renunţe. Oricum aştept clasamentele oficiale (parcă văd că nu m-au înregistrat la vreun checkpoint, ca să mă enervez). Ah da, pantalonaşii portocalii au ajuns după mine, un fel de victorie meschină/misogină.

Pentru mine e prima tură pe distanţa asta (n-am trecut niciodată de 42 de kilometri) şi nu m-am bălăcit niciodată aşa în noroi. E drept că după prima baltă nu-ţi mai pasă şi devine oarecum fun. S-a pedalat frumos, de multele ori când am fost depăşit eram anunţat politicos „Dreapta” sau „Stânga” şi nu au fost probleme (în afară de un disperat care mai mult a urlat după ce s-a furişat până în fundul meu – după aceea am observat că aşa urla el la toată lumea). Cred că nu aş mai reface traseul în aceeleaşi condiţii. Oricum pe ultimii kilometri eram cu gândul la oamenii care fac asta ca hobby şi nu mă refer la ciclism ci la impins corpul spre limită. De ce ar fi aşa fun treaba asta? De ce să mă duc până la crampe musculare? A trecut vremea când omul o dădea parte în parte cu lighioanele (şi prin asta mă refer la faptul că fugea de ele cât putea de tare). Să avem "rezon", depăşim limite, dar nu cu înţepături la ficat şi cârcei la gambă. Nu pot să zic că am un răspuns deocamdată – tind să asociez asta cu masochismul chiar dacă e peiorativ.

Câteva imagini cu Furia Galbenă, imediat după final. Săraca, a trecut prin multe şi s-a comportat exemplar, nu pană, nu nimic. Sunt conştient că am avut noroc cu carul că nu am stricat şi eu ceva mai grav pentru că voinţă ar fi fost. La momentul de faţă e mai bine, a fost printr-o şedinţă de cosmetică la spălătoria din cartier. „Da’ ce-aţi făcut cu ea?”, „Îi facem şi interiorul?”

Întoarcerea a fost rapidă, pe DN1. Cu maşina, desigur, că abia mă ţineam pe picioare. Am văzut că mulţi s-au întors cu bicicletele pe DN1 şi i-a apucat ploaia puternică de pe la 7 şi mai erau şi mândri de asta. Bicicleta pe DN1 mai ales în porţiunea respectivă, duminică seara când toţi se întorc de la munte şi mai ales pe vremea respectivă mi se pare inconştienţă pură - ca să nu mai zic că bicicleta pe drum european e no-no. Plus că am văzut ciclişti adevăraţi din ăia care merg cu casca prinsă de rucsac pe DN1 pentru că concursul s-a încheiat şi casca nu mai e obligatorie.

Cu mulţumiri pentru poze asistentei, care de fapt a făcut mult mai mult decât poze. Mi-a adus maşina la finish ca să mă pot întoarce în mod decent acasă şi m-a şi aşteptat în ploaie mult peste timpul pe care îl covenisem când eu aveam vise de preamărire ciclistică.