Pantofăreală la Moeciu

Ce poţi face de 1 mai? Desigur, poţi merge la mare, tu şi jumătate de Bucureşti. Cealaltă jumătate se distribuie ceva mai uniform (din care un sfert pe Valea Prahovei).

Pentru că aveam glanda comodităţii scrântită de la ieşirea în Piatra Craiului (ha ha ha, glumesc, să mă luaţi şi altă dată) am decis că o excursie de o zi şi jumătate la Sărbătoarea Liliacului i-ar fi fost fatală (nu neapărat distanţa m-a făcut precaut cât perspectiva dormitului iar la sac). Aşa că am lăsat oamenii să meargă la mirosit de liliac (am auzit că a fost fain – poze ceva?) şi eu am dat curs invitaţiei la conacul de la Moeciu – un fel de sanatoriu cu grătar, leagăn şi, mai nou, kürtős kalács din ăla bun, cum era la Sântionlunca mai demult – acum parcă-s făcuţi în bătaie de joc, de două ori mi-am luat ţeapă din locuri diferite.

Dar divaghez. Prietenii m-au invitat la Moeciu la un 1 mai relaxant. Şi pentru că totuşi nu se poate sta degeaba toată ziua, am ieşit şi la o mică plimbare pe dealurile din jur cu încălţări de oraş. Prima oară ne-am încercat norocul cu drumul forestier care duce la Complexul Cheile Grădiştei – Fundata însă am renunţat repede din cauza prafului ridicat de maşini.

Aşa că am urcat mai mult sau mai puţin pieptiş pe dealul opus unde mişunau o grămadă de alţi oameni. Am auzit o legendă cum că în zona Moeciu-Bran ţăranii sunt nevoiţi să priponească dovlecii să nu o ia la vale. Pare plauzibil, ce pot să zic. Complexul Cheile Grădiştei văzut de sus.

În urcare se trece pe lângă un şopron părăsit care are desenat pe el un grafitti semn că până aici pot ajunge şi creaturile rahitice care de obicei vandalizează numai prin oraş. Cheile Grădiştei fiind locaţie şi pentru team building-uri, cine ştie ce minion de cubicle cu aspiraţii de rebel a trecut pe acolo.

Cărarea urcă pe traseul Eco Maratonului Moeciu care se desfăşura în aceeaşi zi dar care era pe sfârşite.

La un moment dat cărarea se împiedică într-un semn de interzis care poate fi totuşi ocolit prin stânga. Oricum asta era şi direcţia noastră.

Aici ajunsesem aproape de vârful dealului şi începea să se arate şi un oarecare peisaj.

Aşadar ne-am pus toţi pe pozat făcând schimb de obiective şi aparate între noi (mersi!).

După un pic de leneveală pe pajişte am continuat până pe culmea dealului unde peisajul nu e mult diferit însă se deschide şi în partea opusă. Dacă până atunci vedeam doar Piatra Craiului, de pe culme puteam vedea şi Bucegii.

Le-am făcut poze de la umbra celor doi mesteceni...

...şi apoi ne-am reîndreptat atenţia spre Piatra Craiului.

Am continuat pe culme, pe drumul de căruţă.

Am dat şi de nişte exemplare de faună...

...şi de doi cai, unul curios şi timid...

...şi celalalt doar curios – a venit la noi să fie mângâiat.

Drumul urmăreşte culmea şi începe să coboare, trece prin locuri pe unde am mai fost acum un an dar iarna. În mod normal probabil drumul continuă până în sat...

...însă noi am scurtat până la conac printr-o fâneaţă destul de abruptă.

A fost o plimbare faină însă am neglijat complet soarele aşa că ne-am trezit toţi cu prima arsură de soare pe anul acesta. Va urma partea a doua, cu plimbare pe la Şirnea, Fundata etc.