Veliko Tarnovo: Kaya Bunar

Şi pentru că plouă, mama ei de vreme, încă o bucată de Veliko Tarnovo.

Duminică dimineaţă ne-am trezit rezonabil (parte din noi) şi am luat micul dejun. Apoi partea trează a grupului s-a îmbarcat în maşină şi a pornit la colindat împrejurimile aşteptând să se trezească partea adormită.

Cum partea veche a oraşului o văzusem sâmbătă şi partea nouă e la fel de interesantă ca un Adjud să zicem, am ieşit din Veliko Tarnovo spre Arbanasi, un sat la 3 kilometri depărtare pe un deal ceva mai înalt. Satul e plin de pensiuni, un hotel de 5 stele, restaurante şi chestii turistice (ateliere de olărit mi-a ajuns pe la urechi dar nu pot sa jur). Ce e frumos la Arbanasi e că se vede Veliko Tarnovo de sus. Un detaliu din vedere cu Catedrala Naşterii Maicii Domnului în prim plan şi în plan secund ceva mai modern, intersecţia în trifoi a două drumuri principale, ceea ce nu ştiu să existe la noi. De fapt mint, aia nu e în trifoi, cealaltă din nord de lângă Mall-ul Veliko Tarnovo e în trifoi. Oricum, ideea e că noi nu avem în ţară aşa ceva (din câte ştiu, accept corecturi) şi la ei sunt două numai acolo.

Parcarea de la Tsarevets şi Liceul Nr 1 dacă nu mă înşel.

Oricum vizibilitatea era mult redusă mai ales că era o dimineaţă destul de călduroasă. În teorie de la Arbanasi într-o zi senină se pot vedea munţii Stara Planina (oare e corect? Sunt destul de sigur că Stara înseamnă munţi. E ca şi cum aş zice The Munţii Bucegi Mountains? În fine). Ca să vă faceţi o idee, aici este o imagine cu biserica din Tsarevets şi Stara Planina în fundal.

Am ochit noi vreo două locuri unde am fi putut lua prânzul în Arbanasi (printre care un hotel numit Sevastokrator pe care îl voi porcăi cu altă ocazie) şi am coborât înapoi în Veliko Tarnovo unde am oprit un pic la un pod de lemn într-un cartier mărginaş. Biserica din imagine e a treia versiune a unei biserici vechi de aproape 1000 de ani - Church of St Demetrius of Thessaloniki – unde a început răscoala care a dus la formarea celui de-al doilea imperiu bulgar cu capitala la Veliko Tarnovo. Totul s-a petrecut sub dinastia Asenilor – care a avut ramificaţii şi în Valahia, clanul Asan. Mă rog, la origine Asenii ar fi fost vlahi, cică. Partea asta a istoriei îmi e cam necunoscută aşa că să nu divaghez.

Google Translate zice că Владишкия мост înseamnă Bishop’s bridge - podul de lemn de care spuneam.

Dat fiind că partea adormită a grupului nu dădea semne de trezire, am decis să facem o mârşăvie şi să mergem să căutăm un obiectiv de pe lista de văzut. De unde şi titlul.

Kaya Bunar este o cascadă care nouă ne era cunoscută sub numele de cascada Hotnitsa, după numele satului din apropiere. Pe un site găsisem nişte instrucţiuni întortocheate şi greu de reţinut (la intersecţia cu drumul de ţară al doilea faceţi stânga dar nu chiar stânga, aşa mai oblic) în loc să dea un link pe Google Maps sau chiar mai bine pe Wikimapia. Pentru că mă simt mărinimos, iată şi linkul.

Normal că l-am găsit când am ajuns acasă, noi am greşit drumul o dată până să găsim. Pentru cei care nu ştiu să citească hărţi sau în cazul ăsta imagini din satelit, tineţi minte: În satul Hotnitsa urmăriţi nişte indicatoare galbene cu verde pe care scrie ceva cu E în limba lor. La o intersecţie în Y unde nu e nici un semn ţineţi dreapta, cascada e la 300 de metri. Dacă faceţi stânga drumul continuă mulţi kilometri până în satul Momin Sbor şi chiar dacă acest drum e frumos, cascada nu e pe el.

Ce este cu această cascadă Kaya Bunar? Păi un râuşor taie un relief carstic (mă chinuie talentul geologic) şi cineva s-a gândit să amenajeze o serie de podeţe de lemn în zonă. Aş compara cu Şapte Scări doar că e ceva mai întins şi pare mai domestic însă nu e chiar aşa. Sunt şi scări verticale şi zone de unde îţi poţi lua zborul lejer.

Parcarea de lângă cascadă era destul de populată, semn că locul e cunoscut.

În caz că vă întrebaţi, Y de pe maşina aia e pentru „Şcoală”.

Cascada formează un mic lac pe malul căruia poţi ajunge trecând pe unul dintre cele două podeţe de lemn.

Aşa arată cascada văzută de lângă lac.

Ei şi acolo începe distracţia. Pe malul stâng al cascadei se urcă pe nişte trepte când săpate în stâncă, când turnate din beton, când făcute din lemn.

Pe măsură ce ajungi la nivelul superior începi să te întrebi dacă nu e şi vreo peşteră.

Şi totuşi ca să ajungi sus trebuie să mai treci printr-o încercare. În mod natural cred că nu era acces însă s-a săpat o cărare în piatră, mai îngustă decât lăţimea la umeri a unui om normal. Asta e părerea mea, pereţii sunt prea drepţi să fie naturali.

În imaginea de mai sus e ca şi cum ar fi un balcon, nimic neplăcut, însă imediat după colţ pereţii se înalţă şi se ajunge la ce ziceam cu umerii care nu încap. Ca să fie şi mai interesant, la mijlocul coridorului o parte din stâncă s-a prăbuşit în exterior (pentru că de fapt culoarul trece foarte aproape de hăul de deasupra cascadei) şi de acolo se poate admira cascada sau alternativ se poate cădea de la o înălţime apreciabilă.

Parte din gaură este „acoperită” cu un grilaj de formă dar numai siguranţă nu inspiră. O privire înapoi, după ce am trecut.

După culoar ajungi fix deasupra cascadei care se pare că curge prin mai multe locuri stânca fiind destul de găunoasă. Aveţi grijă pe unde călcaţi dacă mergeţi pe acolo pentru că în unele locuri iarba ascunde găuri. Chiar dacă am ajuns deasupra cascadei, plimbarea nu se termină acolo, ba chiar aş putea spune că abia începe. Râul care formează cascada a tăiat un canion destul de îngust formând din loc în loc lacuri şi mici cascade. Cărarea continuă în canion şi este forţată să sară de pe un mal pe altul pe podeţe din lemn, căutând petece de pământ.

Primul podeţ.

La al treilea pod se ajunge la un lac mai mare care are şi o mică cascadă.

Se pot observa în depărtare alte poduri de lemn. Dintr-un oarecare motiv, apa nu pare să fie foarte curată, poate pentru că plouase recent.

Trecem podul al treilea...

...şi le pierdem şirul. La un moment dat se urcă pe o scară verticală pe o stâncă şi se coboară tot pe o scară verticală pe partea opusă.

O privire înapoi.

Al treilea pod în prim plan, primul pod e undeva în spate după vegetaţie.

Cum ziceam, pierdusem şirul podurilor trecute. Ultimul pod, am să-i zic X.

După podul X cărarea urcă pe peretele canionului până într-un punct în care balustrada se termină deşi cărarea pare să continue. Noi eram oarecum presaţi de timp (partea adormită se trezise) şi de vreme (picura şi cerul nu era tocmai senin) aşa că am încheiat plimbarea acolo.

Podul X văzut de sus.

Un alt lac, mai sus de a doua cascadă, pe malul căruia pare că nu se poate ajunge, cel puţin nu uscat.

Pentru sfârşit, un obicei dubios – acela de a pune capace în ciment proaspăt – l-am văzut în mai multe locuri.

Ne-am întors pe acelaşi drum, am coborât la maşină şi ne-am întors la Veliko Tarnovo (sunt vreo 15 kilometri) unde aveam programată o vizită la cetatea Tsarevets. Dar despre asta în episodul următor.

Ca un PS uşor amărui: da, nu sunt indicatoare spre cascadă, da, nu prea sunt întreţinute podeţele dar să mor de ciudă nu altceva pentru drumuri. Drumul judeţean care iese din european şi merge la Hotnitsa e impecabil pentru cât de vechi pare să fie iar drumul care merge la cascadă e la fel, cu excepţia unui şanţ înainte de parcare. Drumeagul care merge spre Momin Sbor e lat cât maşina dar asfaltul e bun! Mă oftic când mă gândesc pe ce drum a trebuit să merg ca să ajung la Cheile Corcoaiei de exemplu, sau la Muntele Mic. Sunt din ce în ce mai convins că la noi nimeni nu ştie cum să facă un drum. Ar fi bine să se ducă drumarii lu’ peşte prăjit la cei din Bulgaria cu un caiet de notiţe şi să ceară respectuos reţeta „Conaşule, zi şi matale ce puneţi în asfaltul ‘cela”.

Din păcate, şi acest lucru mă întristează mult mai tare, cred că e vorba de rea voinţă la noi – nu se vrea construirea unui drum durabil pentru că nu ar mai fi nimic de reparat pentru respectivele firme. Azi noapte asfaltau banda trei pe la Fântâna Mioriţa cu ceva marmeladă care sunt convins că o să se facă muci iarna viitoare. Cinste lor, ce să zic.