În căutare de ploaie

Pretextul de sâmbăta asta a fost că mi-am schimbat ştergătoarele şi voiam să le testez – aşa că am ieşit din Bucureşti spre nord, unde vedeam nori. Dacă tot mergeam în partea aia, am luat şi aparatul poate mai împuşcam câte ceva.

Excursia s-ar putea rezuma aşa: un palat, o linie de tren abandonată, un fals lagăr de concentrare, un camion vechi, o cramă şi nici un strop de ploaie.

La ora respectivă nu prea e activitate pe DN1 aşa că am trecut repede şi de Băneasa şi de Otopeni. La Baloteşti am ieşit de pe DN1 spre dreapta pe un drum în stare chiar bună. Drumul merge printr-un sat mai mult sau mai puţin continuu însă traficul e redus şi oamenii păreau să fie prin casele lor şi nu pe carosabil cum se întâmplă de multe ori.

Prima oprire – palatul Ghica de la Căciulaţi (cel al lui Alexandru – fratele mai mare, Grigore avea palat mai spre buricul târgului, pe malul lacului Tei). L-am văzut acum vreo două luni când am trecut prin curtea lui cu bicicleta la Prima Evadare. Atunci nu aveam timp de investigaţii dar am zis că merită să ma întorc.

În faţa porţii era o căruţă şi ceea ce părea a fi paznicul vorbea cu căruţaşul. Auzisem că palatul nu se poate vizita şi de obicei lucrurile astea pe mine mă cam întorc din drum însă ieri am zis să încerc.

-Bună ziua, se poate vizita palatul?

-Păăăi...se poate, da’ nu prea e nimic de văzut – mi s-a răspuns cu un sfert de gură. I’ll be the judge of that mi-am zis, am înşfăcat rucsacul din maşina şi m-am strecurat pe poartă. Palatul a fost construit pe la 1834 parcă şi are un domeniu plăcut de întins. De la poartă se merge pe o alee care ajunge în faţa palatului. Acolo era parcat autocarul primăriei Moara Vlăsiei, cât să dea personalitate imaginii mele.

Acum ar fi destule de zis despre acest palat. Momentan se află în proprieteatea Academiei care nu prea se îngrijeşte de el – înăuntru plouă. Prin curtea sa cică ar fi trecut o cale ferată pe care treceau trenurile cu bughezi deportaţi în Bărăgan (dacă e să mă gândesc, prin faţa palatului imediat înainte de rondou este un culoar printre copaci ca şi cum ar fi fost o cale ferată acolo) şi prin 92 aici au fost descoperite mai mult de 300 de schelete a căror provenienţă nu este clară – mormintele erau puţin adânci, nu s-au găsit urme de haine şi unele aveau urme de gloanţe. Mai multe despre chestia asta, aici. De asemenea mai multe imagini din interior şi mai multe detalii legate de istoria sa găsiţi aici. Eu m-am limitat la a merge până în spate după ce m-am înţeles din priviri cu cei trei câini că nu am venit să fac nimic rău. Acolo terenul începe să coboare către lac (mă rog de fapt râu) însă tot e loc de o pajişte cu o fântână arteziană. Desigur, în paragină.

Îmi place terasa şi scările curbate care urcă la ea. Pare un loc fain de luat micul dejun în timp ce verifici ce au mai făcut clăcaşii.

Mă rog, n-am zăbovit prea mult, nu am avut curiozitatea să intru – mai erau persoane şi n-aveam chef să-mi justific prezenţa, am schimbat câteva vorbe cu paznicul şi mi-am luat tălpăşiţa spre următorul obiectiv.

Despre acesta nu poţi spune că e localizat undeva, el se întinde pe o zonă mai mare. Este vorba despre linia de tren abandonată Căciulaţi-Snagov Sat-Snagov Plajă. Şi pe aceasta am descoperit-o tot cu ocazia Primei Evadări când am trecut-o la punctul de alimentare 2 şi când am trecut prin gara Snagov Plajă. Aceasta se desparte graţios din linia spre Urziceni şi o ia peste câmpuri şi prin păduri spre Snagov, 16 kilometri mai încolo. Pe aici s-a circulat până în 2006 cu granituri de weekend care duceau oamenii la Snagov. Tot pe aici s-au filmat scenele cu trenul din Orient Express şi reclama pentru Poşta Română.

Eu am oprit la prima trecere la nivel cu calea ferată.

Imediat după ea linia traversează o vale destul de adâncă pe un pod metalic. În lungime se vede cum linia se afundă în pădure.

După asta am luat din nou maşina şi am ocolit pe la Mânăstirea Căldăruşani pentru a ajunge în Gruiu şi de acolo spre Complexul Astoria unde se află gara Snagov Plajă. Ajuns acolo, aveam două obiective, gara şi inscripţia „Jedem das Seine” de pe poarta unei chestii care seamănă destul de mult cu un lagăr de concentrare. Cum ştiam că gara e păzită, încep cu frumosul.

-Bună ziua, e vreo problemă dacă fac nişte poze la, la...(nu-mi venea să zic lagăr, dar nici nu ştiam cum să spun altfel)
-...baza de cereale? vine şi completarea de la paznic. Da, sigur. Da la ce vă trebuie?
-Ah de fapt mă interesează inscripţia aia.
-A, pai aia e acolo de trei ani, de când a filmat Van Damme pe aici.

Super, deci e o bucată de decor lăsată pe aici. Mă rog, dacă tot am venit...

Nu prea recunosc peisajul de acum două luni când am trecut cu bicicleta. Bine, atunci eram şi sfârşit de la efort, dar nici nu erau plantele aşa mari. Gara Snagov Plajă văzută de undeva din luminiş.

Din partea opusă a luminişului se vede pe unde vine linia prin pădure, chiar dacă linia în sine nu mai e vizibilă de la vegetaţie.

Peronul gării Snagov Plajă, năpădit de iarbă.

Am întrebat de placa cu numele gării, nu ştiau unde e aşa că am plecat mai departe. Am ieşit din nou în DN1 şi pentru că încă nu dădusem de ploaie şi aveam şi o socoteală de încheiat cu un camion abandonat am luat-o spre Ploieşti. Am trecut de el, am trecut şi de camion pentru că mai aveam chef de plimbare. Am alimentat la Breaza – atât eu cât şi maşina – şi am întors undeva sus pe un deal.

La întoarcere am oprit la camion şi pe lângă asta m-am cocoţat şi pe o pasarelă de peste DN1 pentru nişte cadre. Din păcate era prea multă lumină pentru ce voiam eu să fac.

Aşa, să nu uit de camion...

De acolo pentru că tot nu ploua am zis să o mai lungesc şi am mers spre DN1A. Acolo, imaediat după Ploieşti, din Boldeşti se poate urca pe un drum sinuos (he he, doar se cheamă Drumul Vinului) până la crama Seciu.

Drumul urcă printre vii şi sonde...

...şi a fost recondiţionat recent se pare, însă fără a moderniza nici un indicator rutier.

Oraşul Boldeşti-Scăeni văzut de sus.

Cum ziceam şi la început, n-am prins strop de ploaie cu toate că norii promiteau mai mult decât câţiva stropi. M-am întors la Bucureşti pe lumină, la timp ca să mă deprim cu ştiri despre economia ţării.

Veliko Tarnovo: Plimbare de seară

Să revenim aşadar (vremelnic) la poveştile bulgareşti. După Tsarevets şi mâncare în Arbanasi ne-am întors în Veliko Tarnovo pentru a ajunge în sfârşit la grupul statuar care se vede de peste tot – cel dedicat dinastiei Asen.

Când am ajuns acolo vremea frumoasă dădea semne că ar vrea să se schimbe.

La monument se ajunge trecând un pod destul de înalt peste Yantra, îndeajuns de înalt pentru a face bungee jumping de pe el.

Aha, monumentul!

Şi când să ma apropii pentru detalii a început ploaia destul de decis. Am rămas doar cu imagini cu casele de pe malul celălalt.

Ne-am urcat în maşină şi am zis dacă tot plouă să mergem să vedem cum trăieşte bulgarul fiţos aşa că am mers la mall - Veliko Tarnovo Mall (ha ha ha) – unde am băut o cafea pe terasă după ceva muncă de vorbit cu mâinile cu chelneriţa. Asta e o problemă comună acolo. Chiar şi tinerii au habar destul de rar de altă limbă decât a lor.

După asta am fost să lăsăm maşina la hotel şi am plecat iar pe jos, prin parc. Eu mi-am scos 30-ul (pe care l-am tot neglijat) pentru nişte street photography - habar n-am ce-i aia, mă dau şi eu mare.

Altă caracteristică de la ei – au maşini vechi mult mai multe ca noi. Plus că lada de gunoi a Europei în materie de maşini nu e la noi sau cel puţin nu în măsura în care credeam. Cred că în Bulgaria găseşti tot ce a folosit Germania în anii 80-90. Nici nu mai ştiu când am văzut ultima oară o Toyota Celica.

La plimbare am găsit fiecare câte ceva – de exemplu eu am găsit un gard ornat cu soldaţi nazişti (deşi era lung de câteva sute de metri, mi-a luat ceva să găsesc un nazist întreg)...

...şi Aura a găsit porumb fiert cu parmezan.

Ah da, şi eu am mai găsit ceva într-una dintre pauzele de plimbare cauzate de reprizele de ploaie – o bere acceptabilă (alta decât Ariana). Se pare că e acceptabilă pentru că nu e bulgărească ci cehească.

Din păcate Staropramen nu se găseşte peste tot.

Restaurantele cu terasă spre râu – n-am idee de ce dar a fost foarte greu să intuim care e care şi pe unde să intrăm. Până la urmă ne-am descurcat.

Când s-a mai lăsat întunericul am mers spre Tsarevets să-l vedem luminat. Desigur, la vremea aia nu înţelesesem cum e cu jocul de lumini aşa că am rămas dezamăgiţi de cele câteva lumini aprinse. Pe drum spre Tsarevets, Malkja Inter despre care am mai povestit - coarne de cerb, acordeon şi mască de gaze dacă mai ţineţi minte.

Non-stopuri, de altfel foarte utile. În caz că vă întrebaţi, Sobieski cică e o vodkă. O fi şi faimoasă, am văzut o reclamă cu Bruce Willis.

Obligatoriu spre Zoo.

O bucată de stradă din centrul vechi.

Cam pustiu deşi într-adevăr era duminică seara.

Ar mai fi de povestit despre plimbarea de luni din parcul Sveta Gora şi întoarcerea acasă via Ivanovo. Până atunci probabil o să povestesc şi despre plimbarea de week-end-ul acesta.

Vânăt(o)area lui Buteanu

Mai întâi trebuie o explicaţie pentru titlu. Vânătoarea lui Buteanu este numele unui vârf din masivul Făgăraş – nu chiar oarecare pentru că este al optulea din România – cu altitudinea de 2507 metri. Ce e interesant la această denumire este faptul că cel mai probabil este o greşeală care s-a propagat şi a devenit numele adevărat.

Din ce am mai citit despre una despre alta, etimologia numelor de vârfuri e destul de simplă – singurii oameni care aveau vreun interes să fie acolo sus pe munte până acum 70 de ani erau ciobanii. Aceştia aveau împărţite păşunile şi de obicei vârfurile erau piatră de hotar între terenuri. Aşa se face că de exemplu Moldoveanu îşi ia numele dupa porecla ciobanului care avea respectivul munte în arendă.

Pare-se că Buteanu era şi el un cioban din partea locului iar teritoriul său includea şi o porţiune stâncoasă cu multe pietre ieşite din iarbă care în mod normal e inutilă pentru păşunat dar care însă poate deveni utilă dacă pietrele respective conţin sare. De obicei pietrele respective aveau culoare vânătă de unde denumirea de vânătare. Deşi nu era cazul acolo, locul era identificat prin Vânătarea lui Buteanu. Ceva mai târziu, nişte cartografi grăbiţi şi poate neexperimentaţi au avut următoarea dilemă: „Vânătare? Ce puii mei e o vânătare? Trebuie să fie o greşeală. Ia să o corectez...” şi aşa s-a ajuns la Vânătoarea lui Buteanu – o denumire care te duce cu gândul la cine ştie ce întâmplare de basm cu erou Buteanu urmărind bourul pe munte şi întemeind judeţul Argeş (ha ha).

Anecdotic, vârful mai avea o denumire în trecut, una mai ireverenţioasă pe care vă las să o aflaţi de la sursă: Alpinet.

Aşadar sâmbătă dimineaţă târziu eram la un suc la cabana Bâlea dezbătând dacă avem sau nu şanse să urcăm măcar până în Şaua Capra. De pe terasa cabanei se vedea o limbă destul de mare de zăpadă care intersecta traseul de urcare. Am zis că urcăm cât putem şi vedem dacă se poate trece, dacă nu, ne întoarcem şi asta e. Aşadar teleap-teleap dă-i în sus la deal cu mare greutate. Zapada cam dizlocase pietre şi după lipsa urmelor de pe zăpada de mai sus aveam să deducem că eram printre primii care urcam anul acesta pe acolo. Aşa că grijă mare la urcare, nu tot ce e pe jos e şi stabil.

Unul dintre stâlpii de traseu îndoit gingaş probabil de o avalanşă.

Diferenţa de nivel e de vreo 200 de metri până în şa şi ai mereu vedere asupra căldării Bâlea cu furnicarul ei. La momentul respectiv abia se dezmorţeau furnicile însă din ce puteam vedea pe acele de păr ale Transfăgărăşanului, le veneau întâriri.

Ajungem la nivel cu schiorii care se dădeau pe puţina zăpadă rămasă.

Cum ziceam, panta e mare, din imagini ai senzaţia că zbori deasupra peisajului, nu că eşti pe un versant lângă.

Lacul era încă îngheţat pe 12 iunie însă erau 28 de grade (!) la prânz la Bâlea. Drept urmare, când m-am uitat azi pe camera web, nu mai era pic de gheaţă pe lac.

Cât ne chinuiam noi să urcăm a apărut şi Antena 1 cu o maşină de teren şi şi-a instalat catrafusele pentru o transmisie în direct de la Serbările Zăpezii, deschiderea Transfăgărăşanului, etc.

Încet încet am ajuns aproape de şa – o ultimă privire în jos spre Bâlea...

...şi un respiro pe petecul de zăpadă din şa. Am uitat să menţionez că nu ne-am intersectat cu limba de zăpadă pe care o văzusem de jos aşa că am ajuns fără mari emoţii sus în şa, la 2200+ metri.

Acolo am răcit apa din rucsac băgând sticla în zăpadă şi ne-am orientat pentru destinaţie. Cumva aveam impresia că vârful căutat este cel care e deasupra căldării Bâlea însă a devenit repede clar că de fapt era ceva mai departe. Am luat crucea albastră în primire cu ceva teamă (dacă până în şa fusese aşa greu şi au fost numai 200 de metri, cum o fi acum că urmează 300?).

Ciudat, însă urcarea asta nu prea am simţit-o, în afară de ultima parte. Am avut timp să admir şi peisajul – lacul Capra, încă îngheţat, şi un Făgăraş tărcat, de iunie.

Staţia de Salvamont de la cota 2000, cea de după tunel.

A trebuit la un moment dat să ocolim pe sus o limbă de zăpadă foarte abruptă însă a fost uşor. Cărarea nu mai urcă pieptiş ci te păcăleşte că are merge pe curba de nivel şi la un moment dat ajunge pe o muchie unde într-o parte ai căldarea Capra şi în cealaltă o altă vale, plină de zăpadă care dă oarecum spre Transfăgărăşan.

Am văzut şi o capră neagră – săraca fugea disperată dintr-o de acum foarte aglomerată căldare Capra.

Într-adevăr, oriunde de uitai puteai să vezi un grup mic de oameni – pe fiecare vârf, lângă lac, în şa. Noi (sau mai degrabă eu) m-am luat la întrecere oarecum virtuală cu grupul care urca de pe malul lacului spre aceeaşi ţintă ca şi noi şi am ajuns înaintea lor cu vreo 5 minute. Ah trebuie spus că ultima parte a urcării e ceva mai spectaculoasă, trebuie trecută o mică vale de vreo 4 metri adâncime şi 1-2 lăţime cu pereţi mai mult sau mai puţin verticali. Deci un fel de escaladă. Odată trecut obstacolul, eşti ca şi ajuns pe vârf.

Vârful în sine are o mică bornă de beton, un par de lemn şi o placă de inox.

No bun, deci primul vârf de peste 2500 de metri de la noi atins, ce-i drept, cu şiretlicul de a urca cu maşina până la 2000 de metri. Peisajul nu se poate descrie în cuvinte.

Undeva în depărtare spre est, trapezul pe care îl formează Moldoveanu (dreapta 2544m) şi Viştea Mare (stânga 2527m) – primul şi al treilea vârf din ţară, la distanţă de 15 minute unul de celălalt.

Cu tele-ul la 300mm pot să jur că văd în poză stâlpul de pe vârful Moldoveanu.

Pe vârf suntem cu aproape 2 kilometri şi jumătate mai aproape de avioanele care îşi au culoarul de zbor pe acolo. Respectivului i se vedeau motoarele vopsite în roşu – aş zice Scandinavian Airlines dar nu bag mâna în foc.

Aruncăm o ultimă privire la Făgăraş...

...şi lăsăm loc pe vârf altora (vorbind la telefon: „Da băi, da, venim la grătar. Sunt pe un vârf, nu ştiu mă, ceva cu vânătoare...”).

Drumul înapoi ar fi fost mult mai lejer dacă ne calculam mai bine apa. De fapt, oricum trebuie multă atenţie la coborâre din aceleaşi motive ca şi la urcare. Mă rog, până la urmă am ajuns cu bine la maşină şi restul poveştii îl ştiţi.

Cu mulţumiri speciale pentru Cristi care mi-a cărat rucsacul când mi-era greu şi că a luat-o înainte şi ne-a adus apă la baza traseului.