Transfăgărăşan, what else?

Cum ziceam, munca până la ore târzii te împinge la lucruri să le zicem diferite. În timpul săptămânii trecute mai aruncam din când în când un ochi la camerele web Jurnalul, mai ales la cea pentru Transfăgărăşan. Soare, soare şi iar soare - şi ce era mai îmbucurător, maşini la Bâlea Lac. Asta însemna că se poate circula, cel puţin până la lac dacă nu chiar prin tunel. Aşa că am încropit un plan...

Sâmbătă dimineaţă planul s-a materializat prin trezit la 4.20, înşfăcat diverse bagaje şi ieşit pe uşă. După ridicarea de acasă a celor care au vrut să se alăture escapadei, pe la 5.30 ieşeam pe poarta nord a Bucureşcilor. Am văzut soarele prima oară la Ciolpani, am trecut pe lângă lanul de maci de după Ploieşti şi prin Braşov şi pe la orele 9 trecute eram sub indicatorul de Bâlea Lac.

Am urcat direct fără să mai zăbovim pe parcurs până am ajuns la porţiunea din golul alpin. Acolo mai sunt porţiuni unde se circulă pe o singură bandă din cauza zăpezii...

... şi într-un loc zăpada e chiar de ambele părţi mai înaltă decât maşina.

Ca şi dovadă, nu neapărat necesară cât amuzant de fabricat, am o captură de pe site-ul Jurnalul, cu furia verde trasă pe dreapta la un loc panoramic (merci Kiki, mersi Paul).

De fapt pe acolo e greu să nu fii într-un loc panoramic. E fascinant de urmarit panglica gri cum apare şi dispare printre stânci...

...sau cum caută „the path of least resistance” printre denivelările din teren.

Undeva departe în vale, Poarta Geniştilor – locul unde drumul îşi taie loc într-o stâncă.

Ajunşi sus am lăsat maşina unde am apucat (nu erau nici foarte multe maşini însă nici foarte multe locuri de parcare. Se lucra la chestia asta cu o wolă şi la degajarea intrării în tunel (până la 3-4 când am plecat noi treaba era gata. Noi am mers la un suc la Cabana Bâlea să planuim ce facem în continuare. Între timp, poze la oamenii care erau în faza de negare şi încercau să schieze pe puţina zăpadă care mai era.

Adevărul e că o coborâre pe schiuri în chiloţi e posibilă doar vara.

Cabana Paltinu

Ne-am hotărât şi ce să facem – de fapt noi ştiam ce vrem să facem dar nu ştiam dacă e posibil. A fost posibil, am reuşit, dar vă povestesc data viitoare.

Ne-am întors la maşină pe la 3.30, moment în care tot platoul de la Bâlea Lac devenise un fel de bâlci. De fapt era bâlci – Serbările Zăpezii. Se juca fotbal pe zăpadă şi nişte întreprinzători puneau la dispoziţie ATV-uri pentru molestat terenul de lângă lac – şi pentru molestat urechile tuturor. Fauna de piţipoance şi piţiponci tipică era la locul ei. Tot zic în fiecare an că nu mai trec pe acolo, mai ales din motivul ăsta, al populaţiei. Majoritatea suprafeţelor plane care se găsesc sunt acoperite de inscripţii ori cu nume ori cu numere de înmatriculare (interesant ar fi un studiu sociolog aici, de ce sunt în general oameni din judeţe sudice care fac asta – trăiască Telemormanul). Tot legat de studii sociologice, ca în Freakonomics, de multe ori inscripţiile sunt cu nume care te duc cu gândul la o anumită clasă socială – Fane sau Ady (cu umlaut pe y).

Am trecut tunelul şi am oprit un pic în prima alveolă de după.

După asta am mai oprit într-un ac de păr vreo 300 de metri mai jos de tunel.

Mai sus de punctul acesta nu erau montaţi parapeţii însă erau aduşi. N-aveam idee că-i demontează iarna, probabil ca să nu-i dea jos avalanşele. Unul dintre podeţele de mai sus de cabana Capra nu mai are balustrade exact din motivul acesta, ele sunt mai jos în albia râului, mototolite.

Cabana Capra, văzută de sus.

Această cabană, aşa cum v-am mai povestit, e punctul terminus al Transfăgărăşanului iarna, mai sus nu se urcă cu maşina. Ea e de asemenea şi la limita dintre golul alpin şi pădure, după cum se poate vedea.

Am pornit din nou la drum...

...dar numai pentru câteva sute de metri pentru că urmează Cascada Capra, la care n-am oprit niciodată până acuma.

Şi acolo unde e loc de oprire, sigur e şi cineva care să-ţi vândă lucruri de care nu ai neapărată nevoie.

Ce, n-ar merge o îngheţată la cornet la 1690 de metri?

După cabana Capra nu mai e nimic de povestit. Am mers spre casă şi aia a fost.

Deci ca rezumat, Transfăgărăşanul e deschis pentru sezonul 2010. Succes la bătaia pe locurile de parcare. Ca idee, drumul e infect, da rău de tot – pe Argeş. Sunt nişte porţiuni refăcute dar sunt şi nişte porţiuni rele tare. Porţiunea care merge pe malul lacului Vidraru pare că nu se mai termină (mă tot jur că nu mai vin pe aici dar de 4 ani încoace nu mă ţin de cuvânt – anul acesta am mers deja de două ori). Şi cu toate astea, nu ai cum să nu te întorci...