Valea Oltului: Poduri şi un drum închis

Mai amân un pic poveştile velikotarnoveşti şi vă mai spun cum am petrecut a doua jumătate a roadtrip-ului pe Valea Oltului. Cum ziceam, de obicei pe Valea Oltului am trecut fără să fiu atent la împrejurimi. De data asta am făcut exact invers, am oprit pe unde mi s-a năzărit. Şi cum am ieşit pe drumul naţional am făcut stânga spre Sibiu.

Undeva după Brezoi Oltul face un cot pe care calea ferată încearcă să-l urmărească însă renunţă şi o ia peste ape. Ce e interesant e că alături de podul folosit în mod curent este predecesorul său. Ruginit şi fără şine însă cu traverse de lemn, a fost un pod pe un singur fir care a deservit calea ferată spre Sibiu până relativ recent. Pe lângă podul nou, pare pitic.

Ce-i drept, podul mare a fost proiectat pentru cale ferată dublă care nu este instalată.

Pe podul vechi nu se mai poate ajunge, cel puţin nu de pe malul drept.

Există şi o placă din aceea maro care desemnează locaţia ca monument istoric însă cum tele-ul era în maşină, n-am idee ce scrie pe ea.

Pe podul nou...

Am lăsat podul feroviar în pace şi am mers 2 kilometri mai încolo la alt pod :). De data asta e un pod exclusiv pietonal şi în plus e suspendat. Are cam vreo 200 de metri şi trei piloni de susţinere. Puţin şui la început...

...însă până la urmă ok.

Dacă mă gândesc la podurile suspendate pe care le-am mai văzut, cam toate au un aer de bricolaj – şine de tren folosite la piloni de exemplu. Cel de faţă pare executat cu un oarecare simţ de răspundere...

...chiar dacă e cam vechi.

Oracum legat de asta, există un pod suspendat pentru maşini undeva pe lângă Întorsura Buzăului însă nu am reuşit încă să-l dibuiesc.

După acest pod am mers la următorul pod, la Cornet unde am trecut Oltul de data asta cu maşina şi cu scop - pentru că voiam să mergem pe drumul care trece prin Băiaşu şi dă în drumul naţional 7D, drum despre care auzisem că e naţional doar cu numele însă voiam să văd cu ochii mei. Plus perspectiva de a ieşi direct la Curtea de Argeş de pe Valea Oltului ca să evit Dealu Negru mă încuraja. Din păcate nu am ajuns departe de podul de la Cornet pentru că asfaltul se termină acolo şi nu era în plan offroad cu sedanul, nu atâţia kilometri – mai ales că nu aveam exact idee despre câţi kilometri e vorba. Aşa că Ţara Loviştei rămâne pe o dată viitoare. Cică pe acolo (conform unor istorici) ar fi şi renumita Posada, unde Carol Robert de Anjou şi-ar fi luat-o în freză de la Basarab I.

Aşadar am făcut cale întoarsă prin Brezoi şi în Călimăneşti am oprit la insula Ostrov. Nu e mare lucru de văzut şi cum foamea era din ce în ce mai mare am plecat repede. Planul era să urcăm sus la releul Cozia şi cabana cu acelaşi nume. Plan ambiţios bazat nu ştiu exact pe ce. Am trecut Oltul şi am trecut în viteză pe lângă un indicator galben şi am găsit şi ramificaţia către Cozia. Drumul merge printr-un sat continuu si devine din ce în ce mai prost până când se transformă într-un drum de căruţe. Bine exagerez, dar e posibil să fi ieşit rău din iarnă. Cert e că mi-am pierdut avântul după 300 de metri de lipsă de asfalt. Mai erau 15 kilometri – sănătate, altă dată. Plus că releul şi jumătate de munte era învăluit într-un nor vineţiu care nu prevestea nimic bun. Aşa că ne-am întors în sat de unde am dat să continuăm tot spre DN 7D în care am fi ieşit aproape de Sălătruc.

Ce urmează e partea de aventură a excursiei: I-am dat înainte până când s-a terminat asfaltul dar nu şi satul. A mai trecut o maşină, eu am consultat Google Maps, totul părea ok aşa că am continuat. Doctoratul meu în ochiometrie îmi zicea că mai mult de 10 kilometri nu au cum să fie până la asfaltul celălalt aşa că am continuat. La un moment dat după vreo 4 kilometri am văzut nişte copii care-mi făceau semn aşa parcă să opresc însă eu ştiam mai bine. „Out of my way, peasants!” După prima curbă asfalt – extaz şi acceleraţie şiii...

...drum pe care a crescut iarba şi au căzut copacii de când nu a mai fost folosit. Se pare că drumul judeţean e închis de ceva vreme datorită unei serioase alunecări de teren. Drumul lipseşte pur şi simplu după curba din imagine. M-am întors evident cu coada între picioare (paysanii râdeau, aveau şi de ce) şi am revenit pe drumul naţional la Călimăneşti. Restul e istorie, am ajuns la Bucureşti la 6 seara şi am avut timp şi de cumpărături.

Indicatorul galben pe lângă care trecusem în viteză – ha ha.

Şi ca bonus, metroul din Vâlcea.