Vânăt(o)area lui Buteanu

Mai întâi trebuie o explicaţie pentru titlu. Vânătoarea lui Buteanu este numele unui vârf din masivul Făgăraş – nu chiar oarecare pentru că este al optulea din România – cu altitudinea de 2507 metri. Ce e interesant la această denumire este faptul că cel mai probabil este o greşeală care s-a propagat şi a devenit numele adevărat.

Din ce am mai citit despre una despre alta, etimologia numelor de vârfuri e destul de simplă – singurii oameni care aveau vreun interes să fie acolo sus pe munte până acum 70 de ani erau ciobanii. Aceştia aveau împărţite păşunile şi de obicei vârfurile erau piatră de hotar între terenuri. Aşa se face că de exemplu Moldoveanu îşi ia numele dupa porecla ciobanului care avea respectivul munte în arendă.

Pare-se că Buteanu era şi el un cioban din partea locului iar teritoriul său includea şi o porţiune stâncoasă cu multe pietre ieşite din iarbă care în mod normal e inutilă pentru păşunat dar care însă poate deveni utilă dacă pietrele respective conţin sare. De obicei pietrele respective aveau culoare vânătă de unde denumirea de vânătare. Deşi nu era cazul acolo, locul era identificat prin Vânătarea lui Buteanu. Ceva mai târziu, nişte cartografi grăbiţi şi poate neexperimentaţi au avut următoarea dilemă: „Vânătare? Ce puii mei e o vânătare? Trebuie să fie o greşeală. Ia să o corectez...” şi aşa s-a ajuns la Vânătoarea lui Buteanu – o denumire care te duce cu gândul la cine ştie ce întâmplare de basm cu erou Buteanu urmărind bourul pe munte şi întemeind judeţul Argeş (ha ha).

Anecdotic, vârful mai avea o denumire în trecut, una mai ireverenţioasă pe care vă las să o aflaţi de la sursă: Alpinet.

Aşadar sâmbătă dimineaţă târziu eram la un suc la cabana Bâlea dezbătând dacă avem sau nu şanse să urcăm măcar până în Şaua Capra. De pe terasa cabanei se vedea o limbă destul de mare de zăpadă care intersecta traseul de urcare. Am zis că urcăm cât putem şi vedem dacă se poate trece, dacă nu, ne întoarcem şi asta e. Aşadar teleap-teleap dă-i în sus la deal cu mare greutate. Zapada cam dizlocase pietre şi după lipsa urmelor de pe zăpada de mai sus aveam să deducem că eram printre primii care urcam anul acesta pe acolo. Aşa că grijă mare la urcare, nu tot ce e pe jos e şi stabil.

Unul dintre stâlpii de traseu îndoit gingaş probabil de o avalanşă.

Diferenţa de nivel e de vreo 200 de metri până în şa şi ai mereu vedere asupra căldării Bâlea cu furnicarul ei. La momentul respectiv abia se dezmorţeau furnicile însă din ce puteam vedea pe acele de păr ale Transfăgărăşanului, le veneau întâriri.

Ajungem la nivel cu schiorii care se dădeau pe puţina zăpadă rămasă.

Cum ziceam, panta e mare, din imagini ai senzaţia că zbori deasupra peisajului, nu că eşti pe un versant lângă.

Lacul era încă îngheţat pe 12 iunie însă erau 28 de grade (!) la prânz la Bâlea. Drept urmare, când m-am uitat azi pe camera web, nu mai era pic de gheaţă pe lac.

Cât ne chinuiam noi să urcăm a apărut şi Antena 1 cu o maşină de teren şi şi-a instalat catrafusele pentru o transmisie în direct de la Serbările Zăpezii, deschiderea Transfăgărăşanului, etc.

Încet încet am ajuns aproape de şa – o ultimă privire în jos spre Bâlea...

...şi un respiro pe petecul de zăpadă din şa. Am uitat să menţionez că nu ne-am intersectat cu limba de zăpadă pe care o văzusem de jos aşa că am ajuns fără mari emoţii sus în şa, la 2200+ metri.

Acolo am răcit apa din rucsac băgând sticla în zăpadă şi ne-am orientat pentru destinaţie. Cumva aveam impresia că vârful căutat este cel care e deasupra căldării Bâlea însă a devenit repede clar că de fapt era ceva mai departe. Am luat crucea albastră în primire cu ceva teamă (dacă până în şa fusese aşa greu şi au fost numai 200 de metri, cum o fi acum că urmează 300?).

Ciudat, însă urcarea asta nu prea am simţit-o, în afară de ultima parte. Am avut timp să admir şi peisajul – lacul Capra, încă îngheţat, şi un Făgăraş tărcat, de iunie.

Staţia de Salvamont de la cota 2000, cea de după tunel.

A trebuit la un moment dat să ocolim pe sus o limbă de zăpadă foarte abruptă însă a fost uşor. Cărarea nu mai urcă pieptiş ci te păcăleşte că are merge pe curba de nivel şi la un moment dat ajunge pe o muchie unde într-o parte ai căldarea Capra şi în cealaltă o altă vale, plină de zăpadă care dă oarecum spre Transfăgărăşan.

Am văzut şi o capră neagră – săraca fugea disperată dintr-o de acum foarte aglomerată căldare Capra.

Într-adevăr, oriunde de uitai puteai să vezi un grup mic de oameni – pe fiecare vârf, lângă lac, în şa. Noi (sau mai degrabă eu) m-am luat la întrecere oarecum virtuală cu grupul care urca de pe malul lacului spre aceeaşi ţintă ca şi noi şi am ajuns înaintea lor cu vreo 5 minute. Ah trebuie spus că ultima parte a urcării e ceva mai spectaculoasă, trebuie trecută o mică vale de vreo 4 metri adâncime şi 1-2 lăţime cu pereţi mai mult sau mai puţin verticali. Deci un fel de escaladă. Odată trecut obstacolul, eşti ca şi ajuns pe vârf.

Vârful în sine are o mică bornă de beton, un par de lemn şi o placă de inox.

No bun, deci primul vârf de peste 2500 de metri de la noi atins, ce-i drept, cu şiretlicul de a urca cu maşina până la 2000 de metri. Peisajul nu se poate descrie în cuvinte.

Undeva în depărtare spre est, trapezul pe care îl formează Moldoveanu (dreapta 2544m) şi Viştea Mare (stânga 2527m) – primul şi al treilea vârf din ţară, la distanţă de 15 minute unul de celălalt.

Cu tele-ul la 300mm pot să jur că văd în poză stâlpul de pe vârful Moldoveanu.

Pe vârf suntem cu aproape 2 kilometri şi jumătate mai aproape de avioanele care îşi au culoarul de zbor pe acolo. Respectivului i se vedeau motoarele vopsite în roşu – aş zice Scandinavian Airlines dar nu bag mâna în foc.

Aruncăm o ultimă privire la Făgăraş...

...şi lăsăm loc pe vârf altora (vorbind la telefon: „Da băi, da, venim la grătar. Sunt pe un vârf, nu ştiu mă, ceva cu vânătoare...”).

Drumul înapoi ar fi fost mult mai lejer dacă ne calculam mai bine apa. De fapt, oricum trebuie multă atenţie la coborâre din aceleaşi motive ca şi la urcare. Mă rog, până la urmă am ajuns cu bine la maşină şi restul poveştii îl ştiţi.

Cu mulţumiri speciale pentru Cristi care mi-a cărat rucsacul când mi-era greu şi că a luat-o înainte şi ne-a adus apă la baza traseului.