Veliko Tarnovo: Tsarevets

Întorcându-ne la oile noastre bulgareşti, după Kaya Bunar ne-am întors în Veliko Tarnovo să vizităm Tsarevets. La vremea ei probabil era greu de cucerit (e greu să urci dealul când ăia de sus aruncă cu diverse in tine) însă a devenit inutilă după apariţia prafului de puşcă. Perioada ei de glorie a fost pe la 1300 – în timpul celui de-al Doilea Imperiu Bulgar (au fost două? Ha ha) - când cei dinăuntru şi cei de afară aveau numai ghioage şi se puteau juca liniştiţi de-a „Asediul castelului” fără ca unii să trişeze şi să dea cu bombarda de pe dealul vecin. Turcii s-au jucat şi ei pe post de asediatori şi au câştigat, scoţându-le imperialismul din cap bulgarilor.

Tsarevets şi sora ei mai mică Trapezitsa sunt situate pe nişte dealuri printre care râul Yantra nu prea se hotărăşte cum să o ia.

Intrarea în Tsarevets se face pe o porţiune îngustă şi se trece şi peste un pod rabatabil. La intrare primul lucru care te întâmpină sunt nişte hidoşenii sinistrissime, nişte procării făcute din ghips cred cu care eşti îmbiat să te pozezi. Aşadar contra unei taxe modice poţi să ai poză cu tine pe tron şi alături să ai o movilă de aur şi nestemate, toate din ghips şi pictate. Sau poţi să călăreşti calul de ghips. Mă întreb câtă minte îţi trebuie să vrei aşa ceva, trecut fiind de vârsta de 10 ani.

Noi am pornit să încojurăm cetatea prin stânga...

...zonă din care se poate vedea partea veche a oraşului.

O privire înapoi, se vede poarta, catedrala şi hotelul Yantra, despre care cred că are o privelişte foarte faină.

Tot partea veche a lui Veliko Tarnovo, cu un turn de pe dealul de alături, Trapezitsa.

În partea cea mai îndepărată de intrare se află Stânca Execuţiei, dacă e să traducem mot-a-mot. Acolo se practica defenestrarea într-o vreme în care sabia sau securea erau metode mult prea banale de execuţie – cu menţiunea că nu era nici o fereastră însă rezultatul era cam acelaşi, un zbor spre o lume lipsită de griji.

De la stâncă am început să urcăm dealul, am trecut pe lângă ruinele palatului şi am ajuns sus la biserică-turn.

Turnul are şi un ascensor încăpător, deşi nu cred să aibă nevoie nefiind foarte înaltă. E totuşi prilej să-ţi mai ia 2 leva. Liftul pare comunist, uşile sunt menţinute deschise cu un dop de lemn care se bagă într-un orificiu de către liftier. Da, există şi un liftier, şi el comunist. Seamănă bine cu turismul care se practică la noi. Urcarea chiar merită pentru că scapi de copacii care cam strică priveliştea de jos.

Poduri peste Yantra

Cartierul Sveta Gora (şi, dacă nu mă înşel, turnul Baldwin).

Intrarea în cetate văzută de sus.

Politehnica Veliko Tarnovo. Glumesc, e o universitate de ştiinţe umaniste, însă nu ştiu de ce, îmi aminteşte de Politehnica din Bucureşti.

„Dragă, stai aşiea misterios pe marginea prăpăstiei să-ţi fac o poză. Da' uită-te aşa misterios-pansiv în depărtare.”

Peste tot pe dealul cu cetatea sunt mai multe reflectoare decât e sănătos. Majoritatea vin în ciorchine multicolor, ca în imagine.

După aceea mi-am dat seama că sunt pentru spectacolul de sunete şi lumini cu care se tot laudă ei. Pentru o sumă modică (am auzit) poţi să comanzi un astfel de show noaptea. Sunt reflectoare, lasere, clopote acţionate electric care, din câte văd pe youtube, fac o chestie destul de interesantă. Data viitoare trebuie să văd şi eu să mă dumiresc.

Am încheiat vizita cu un suc la terasa din cetate şi apoi am mers la prânz, direcţia Arbanasi.

Mai exact la terasa de la hotelul Sevastokrator de care am promis că-mi voi bate joc. Ajungem noi pe terasă, soare din ăla de te tâmpeşte – toate umbrelele erau strânse. Toată lumea (şi era plin) era în proces de a face insolaţie. La o masă unii mâncau ceva deci am zis că e ok, putem să mâncăm şi noi. Vine cineva, aduce un meniu de băuturi şi pleacă.

Îmi pierd răbdarea, mă duc înauntru să investighez. Chelneriţele se certau între ele în limba lor. Eu întreb în engleză dacă putem mânca. Nici un răspuns. Mai stau un pic, dreg glasul a la „sunt şi eu pe aici” şi mai întreb o dată. La care una din ele se întoarce la mine şi începe să râdă. Repet din nou întrebarea pentru a acoperi şi cazul (foarte puţin probabil) în care nu mă auziseră deja. Răspunsul a venit de la cea mai învăţată dintre ele: „No eat! No eat!”. Sănătate şi sper să vă ardă curând cocina de restaurant.

Am plecat mai departe prin sat, eu puţin pe jos, m-a ajuns maşina din urmă.

A se observa necrologul de pe poartă, cum mai povesteam.

Până la urmă am dat de un restaurant terasă unde era liber. Un singur meniu în limba engleză care trebuia plimbat la toate mesele cu turişti, un paun care ţipa ca un descrierat în curtea alăturată, de ziceai că survolează terasa un pterodactil şi o căruţă în curte. Ce să vrei mai mult?

Mâncare buna? Aia a fost, fără îndoială. Şi ne-am pus pe investigat harta să vedem ce mai putem vedea prin oraş...