Land der Berge: Prefaţă

No bun, a sosit momentul numai-eu-ştiu-cât-de-mult aşteptat al vacanţei. N-am nici un bagaj făcut în schimb am pus nişte acumulatori la încarcat. Aseară ca să intru in the mood am revizionat episodul din Top Gear cu cele mai frumoase drumuri din Europa - şi a funcţionat.

Nu există un plan clar, ştiu doar că mergem în Ţara Munţilor (mai corect ar fi Ţările Munţilor) şi de acolo vedem noi. Cu ocazia asta am găsit şi titlu pentru seria care va urma, după cum se vede. Dar mai întâi urmează aproape 2 săptămâni de pauză de la miscellanea, mail, internet, serviciu, Bucureşti, România.

Shipka

Asta e povestea drumului până la Buzludzha, ce am făcut restul zilei cât nu am explorat OZN-uri.

Aşadar eu voiam să merg pe coclauri (oarecum) dar nu puteam să merg singur. Tot aşa, nu puteam să zic mergem ţ kilometri ca să văd eu o clădire. Se sperie peştii. Aşa că am început timid – „Ce faceţi duminică? Ah, nimic? Cum v-ar plăcea să luăm prânzul la Veliko Tarnovo?” şi cu o voce mai scăzută „Şi poate mergem şi până mai departe...” Mwahahaha. >:). Am şi rotunjit kilometri – „O nimica toată, 60 de kilometri de la Veliko, ici colea” – aşa că am găsit muşterii. Ba chiar încă o maşină.

Ne-am dat întâlnire duminică la 9 la Rompetrolul de la Giurgiu şi în scurt timp eram iar pe pământ bulgăresc. Acelaşi bancomat Raiffeisen pentru leva, acelaşi Rompetrol pentru vinietă (deja au început să mă cunoască vânzătoarele). Drumul până la Veliko e plictisitor: asfalt zgomotos, camionagii cretini, poliţie care vânează cu radarul unde e limitare la 60, marcaj lipsă, etc. În Byala înnebuneşti mergând cu 50. La fel, limitări la 60 pentru 3 kilometri. Succes la masurat 3 kilometri din punctul ăla ca să ştii unde se termină limitarea, că indicator n-ai să vezi.

La Veliko Tarnovo n-am mai intrat în oraş ci am trecut pe sub el prin succesiunea tunel-pod-tunel-pod. Geniale tunelurile, nu sunt luminate şi cel puţin unul e în curbă. De la soare orbitor afară intri în smoală. În fine. Am trecut şi de Veliko şi am continuat în direcţia generală Stara Zagora via Dryanovo şi Gabrovo. În Gabrovo am ignorat ce zicea GPS-ul şi am intrat în oraş fără să ştiu că Gabrovo e poreclit cel mai lung oraş din Bulgaria iar noi aveam să-l traversăm pe lungime. 25 de kilometri mai târziu am ieşit din el (ca să fim totuşi corecţi, n-am avut nici o problemă, am urmărit indicatoarele şi ne-au scos unde trebuia). Am trecut pe lângă indicatorul cu Etara (un fel de Muzeul Satului) pe care am lăsat-o pentru altă dată şi am început urcare spre în trecătoarea Shipka. Sutn 35 de kilometri de pădure cu drum şerpuit. Un fel de Cheia, unde vezi soarele mai rar din cauza pădurii dese. Gabrovo e la 400 de metri altitudine, trecătoarea e la 1500.

În trecătoare din drumul principal se ramifică un drum spre stânga care duce după 12 kilometri la Buzludzha însă mai întâi din acesta se mai ramifică un drum care urcă la monumentul de la Shipka. Bine, nu chiar până sus însă mai rămân puţine trepte de urcat. Aici am făcut prima oprire. Iar eram singurii români, ceea ce nu era neapărat rău.

Monumentul e un turn de 30 de metri cu un leu mare pe el. E dedicat obţinerii independenţei şi din câte am înţeles ar juca şi rol de mausoleu. În orice caz, e destul de vizitat.

Cu puţină determinare se ajunge cu maşina până sus la monument.

Se poate face şi o mică plimbare până pe o stâncă în apropiere de unde se poate admira Valea Trandafirilor. Atmosfera nu era tocmai transparentă însă se putea distinge lacul artificial Koprinka (sunt vreo 15 kilometri până la el). Valea Trandafirilor se cheamă aşa pentru aici se cultivă tradiţional trandafiri şi peste tot găseşti produse din trandafiri – săpun, şampon, etc.

Vedere spre sud-vest cu munţii Stara Planina.

Vedere spre nord, cu monumentul Shipka.

Alt monument mai mic dar tot înconjurat de tunuri.

Cabana Temenuga (cred) undeva în pădure mai jos.

Undeva spre este, vârful Buzludzha cu farfuria zburătoare.

Şi Shipka are tunuri pe lângă, unele mai mari, altele mai mici – ce au găsit şi ei.

N-am stat mult la Shipka pentru că deja se auzea vocea foamei şi mai era şi Buzludzha de văzut. Am pornit într-acolo prin pădure (asfalt cam prost şi cu gropi dar acceptabil). Am ajuns acolo şi ne-am făcut de cap aşa cum s-a putut vedea în episodul anterior.

De acolo în loc să ne întoarcem în trecătoare la Shipka, am coborât în Valea Trandafirilor pentru un mic ocol prin satul Shipka unde se află o biserică în stil rusesc având legătură tot cu Independenţa lor. Clopotele ar fi făcute din cartuşele goale adunate de pe câmpul de luptă.

Şi acolo multă lume. Cum îi şade bine unui loc turistic, e şi un chioşculeţ cu măsuţe, suveniruri etc. Biserica e într-adevăr specială.

Ok, ok, fără fisheye.

Unghiuri prea bune nu sunt din cauza copacilor.

Turlele aurite se văd de la mare depărtare ieşind din pădure, e un fel de reper al satului de altfel destul de anost în rest. Asta dacă nu punem la socoteală speed-bump-urile de cel mai prost neam făcute din beton şi înalte îndeajuns cât să dai cu burta maşinii de ele.

Am lăsat satul Shipka şi am pornit pe drumul de întoarcere, traversând de data asta complet trecătoarea Shipka. Interesant e că la ei trecătorile au indicator dacă sunt deschise sau nu la intrare, aşa cum e şi normal de altfel.

Am trecut pasul, am ajuns la Gabrovo şi de data asta l-am ocolit cu succes, am trecut şi de Dryanovo şi când să ajungem la Veliko Tarnovo, după o zi vu vreme faină am încasat o ploaie cu grindină. Prima pe care o vede furia verde care a scăpat nevătămată totuşi . La Veliko am mâncat într-unul dintre restaurantele panoramice – din nou, mancare foarte bună, sach-urile sunt fantastice – şi apoi am făcut-o un pic pe ghidul pentru companionii de călătorie, acum calmi şi cu burta plină. I-am dus un pic până în Arbanasi şi până la grupul statuar al Asenilor.

Şi uite aşa se făcut ora şepte şi am pornit spre casă. Pe drum din nou camionagii idioţi însă şi regii şoselelor, bucureşteni întorcându-se acasă (din Grecia, judecând după bagaje). Logica e să o ardă tare şi apoi să se oprească naiba ştie pentru ce (altfel nu-mi explic cum am depăşit la Giurgiu X5-urile care m-au depăşit cu mult peste sută lângă Veliko). La vamă alţi idioţi care voiau să intre în faţă, noroc că s-a răzvrătit tot rândul. Şi în sfârşit, pe pământ românesc se dă drumul cu adevărat la menajerie pe şosea.

Cred că cel mai periculos este să te întorci în Bucureşti duminică seara pe unul dintre drumurile naţionale sau pe autostrăzi. Atunci orice decerebrat consideră că e momentul să se remarce. Păcat de week-end-ul altfel foarte relaxant.

Buzludzha!

Aşa cum zicea cineva pe aici, m-am dat pe Bulgaria. După ce am mers la Veliko Tarnovo în primăvară am descoperit un obiectiv turistic aş zice care mi s-a părut îndeajuns de interesant încât să merite o excursie de 600 de kilometri. Mai important, am găsit şi oameni dispuşi să meargă atâta drum fără să ştie exact unde merg şi de ce. Pe această cale le mulţumesc că au avut răbdare să mergem prin toate locurile propuse de mine şi nu s-au plâns de foame decât foarte puţin :).

Obiectivul e o arătare care cel mai des e descrisă ca un OZN (în vârful muntelui). Într-adevăr, e o construcţie ciudată. Numele şi-l ia de la vârful pe care este amplasată, Buzludzha (1441m). Grafia este uneori Buzludja, presupun că e o particularitate a limbii bulgare pe care nu o să o investighez mai departe. Se poate vedea de la o distanţă apreciabilă dată fiind forma aparte.

La ce ar servi o asemenea clădire? Păi, cam la nimic practic (dacă nu socotim noţiunea de sală de conferinţe pe vârful muntelui). E o clădire ideologică să-i zicem, e opera regimului comunist care se pricepe atât de bine la monumente.

Ca să fim obiectivi, locul e important în istoria bulgarilor. În 1868 pe vârful Buzludzha s-a dat ultima bătălie a trupei lui Hadzhi Dimitar, un fel de Tudor Vladimirescu local. El împreună cu Stefan Karadzha au început mişcarea de eliberare a Bulgariei de sub turci, dar, ca şi Vladimirescu, n-au apucat să o vadă. Tot aici pe Buzludzha în 1891 domnul Dimitar Blagoev a pus bazele socialismului în Bulgaria în cadrul unei întruniri secrete. Din punct de vedere geografic, Buzludzha e foarte aproape de centrul ţării. Toate acestea au făcut ca minţile comuniste să considere oportună alocarea unei sume echivalente cu 7 milioane de euro pentru construirea unei săli de conferinţe pe vârful unui munte. Construcţia a fost ridicată de armată, batalionul de geniu de la Stara Zagora. Arhitectul a fost Guéorguy Stoilov. Odată cu monumentul s-au construit şi două drumuri de acces, unul de lângă Shipka care se desprinde din drumul spre Kazanlak (la intersecţie tronează o statuie măricică a domnului Blagoev) şi unui de vreo 12 kilometri din trecătoarea Shipka – drumul porneşte de lângă un alt important monument al Bulgarilor, cel al independenţei. Diferenţa e că Buzludzha este în paragină.

Şi acum impresiile personale: după cei 12 kilometri şerpuiţi prin pădure de la Shipka, brusc se iese din pădure lângă un monument reprezentând două mâini cu făclii. Undeva sus pe vârf se vede şi OZN-ul.

De lângă făclii pleacă o cărare pietruită până la monument dar noi nu aveam nici timp nici dispoziţia necesară pentru urcat aşa că, înarmat cu imaginea de pe Google Earth în minte, am continuat. Locul nu e complet pustiu, sunt mai multe drumuri şi chiar câteva hoteluri. Cu puţin noroc am nimerit din prima drumul – care la un moment dat e marcat cu acces interzis. Cum eu nu ştiu bulgară să citesc ce scria sub semn şi cum bariera era deschisă, am continuat. Numai bine căci se ajunge chiar până la monument.

Nu eram singuri, mai erau vreo două maşini şi câteva motociclete de cross care bâzâiau prin jur. Am închis maşinile şi am mers spre monument sperând că putem intra.

Ne-am dat seama curând că nu va fi posibil pentru că uşile sunt sudate. Pe net am văzut poze de dinauntru însă nu ştiam cum şi când au fost făcute. Din farfurie curge apă, semn că acoperişul nu îşi mai îndeplineşte funcţia. Cine ştie ce o fi înăuntru dacă pe afară curge apa.

Petele de pe jos sunt mormane de bălegar probabil de la caii care se adăpostesc de soare pe aici. Într-adevăr nu e pic de umbră pe o rază destul de mare.

Uşa principală cu inscripţia „FORGET YOUR PAST”, aşa cum văzusem pe net.

Neavând ce face am zis să dăm un tur de clădire şi ne ajunge.

Am găsit mai multe intrări – unele într-un subsol sinistru de unde nu mai puteai să ieşi dacă intrai (nu era scară) şi alta – un fel de platformă de încărcare unde se puteau aduce camioane (mâncare, echipamente grele?). Totuşi nici una din intrări nu părea practicabilă, cel puţin pentru noi.

Eram pregătiţi să ne întoarcem la maşină când aproape de revenirea în faţa clădirii, am văzut o nişă în perete. Lată de 60 de centimetri, la origine era un zid de cărămizi de sticlă care asigura lumină naturală în casa scărilor. Cineva intreprinzător, curios şi un pic vandal a spart sticla şi a cărat bolovani de afară pentru a crea un acces destul de facil în clădire. Ka-ching!

Cine a poftit s-a strecurat imediat în clădire. Eu am lăsat tot afară la gardieni, mai puţin aparatul foto. Am luat doar fish-eye-ul cu mine că m-am gândit că sunt spaţii strâmte.

Interiorul e devastat, cum bănuiam. Tavanul şi pereţii au fost acoperiţi la origine de un fel de catifea roşie care acum se desprinde în bucaţi şi e mai mult pe jos (asta ca să nu vă întrebaţi ce e roşu pe jos).

După două etaje se ajunge în sala principală. Noi până acolo am mers hăhăind şi trăiam cu impresia că suntem singuri. De fapt nu era chiar aşa, în sala mare erau încă vreo 5-6 persoane pe care le-am întrerupt dintr-o operaţiune dubioasă (două dintre ele erau în centru şi manevrau ceea ce părea să fie un compas).

La apariţia noastră nu au scos nici un cuvânt, s-au strâns toţi în jurul celui mai vârstnic şi au dispărut. Fucking creepy!

Sala e, după cum se vede, cel puţin interesantă.

Pe jos e un amalgam de cioburi, sârmă şi ceva care seamănă a lână. Cred ca au fost scaune dar nu pot fi sigur. Acoperişul e găurit şi mai totul e ud de la recentele ploi.

Mozaicele de pe pereţi sunt şi ele ceva special.

Din sala de conferinţe se poate ieşi pe balconul circular cu ferestre care se vede din afara clădirii. Din ce mi-am putut da seama a avut şi ferestre acum mult, mult timp.

Când adie câte o pală de vânt ce a mai rămas din acoperiş începe un concert de scârţâituri, plesnituri şi pocnituri care e din nou, sinistru.

Mozaice sunt si pe balcon, şi ele în parte distruse – însă se poate vedea cum a desenat artistul înainte pentru ca mai apoi să acopere cu mozaic.

În centru sub seceră şi ciocan e un ecou asemănător cu cel din rectoratul politehnicii.

Ne-am satisfăcut pofta de poze şi am plecat pe unde am venit. E de spus că mai sunt şi alte locuri de vizitat în clădire, cum ar fi subsolul însă ce văzusem până atunci era în întregime suficient. Cumva se urcă şi în turn (pentru că acolo sunt nişte antene) însă nu am avut curiozitatea să aflăm cum.

O ultimă privire spre monument înainte de plecare.

Ca o concluzie, are farmecul ei aşa abandonată cum e însă parcă mai frumos era dacă plăteam un bilet şi stăteam în fotolii de catifea roşie (aşa îmi place să cred că erau în sala de conferinţe) sau dacă urcam în turn pentru o panoramă cu Stara Planina, Valea Trandafirilor, etc. Din păcate pe net nu prea am găsit informaţii despre clădire, când s-a construit, cum şi nici imagini ca să văd cum arăta în zilele ei de glorie. Nu ştiu câte zile mai are dat fiind că plouă înăuntru şi e la altitudine unde îngheţul şi dezgheţul îşi spun cuvântul. Oricum, de vizitat dacă aveţi drum pe acolo, fie şi numai pentru panorame.

UPDATE: Cineva cu mai multă rabdare ca mine mi-a gasit o imagine din 1981 de cand a fost inaungurata.

Un drum fain

Înainte să povestesc despre OZN-ul comunist, am să închei cu week-end-ul precedent, cel petrecut pe plajele bulgăreşti. Lăsasem povestirea pe malul apei în golful Bolata de unde am plecat spre casă pe la 4 dacă-mi aduc bine aminte. N-am ieşit la europeanul care duce la Vama Veche ci am cotit la dreapta în Balgarevo si am mers pe drumul paralel cu europeanul. Aici am descoperit că există şi drumuri proaste în Bulgaria – călare pe axul drumului aveai şanse să fereşti gropile. Noroc că eram singuri şi se putea face slalom.

De ce am luat-o pe acolo? Pentru că mai aveam ceva de văzut înainte să ne întoarcem în ţară. În Tyulenovo, la dreapta e un drum îngust care duce la mare.

Aici marea avea alt aspect decât la Kaliakra, cu 20 de minute înainte. Poate era şi din cauză că soarele începea să aibă lumină de apus, poate e ceva pe fundul mării, nu ştiu exact dar cert este că Marea Neagră e foarte albastră aici.

Ce mai e diferit aici este malul – o altfel de stâncă mai albă, nu la fel de fărâmicioasă dar totuşi modelabilă de apă în forme interesante. Că tot veni vorba, noi am oprit acolo ca să vedem arcada naturală.

Pare subţire şi este subţire însă se poate merge pe ea fără probleme. Sunt câteva monumente, plăci comemorative etc., ca în orce alt loc neobişnuit.

De pe arcadă se mai văd două stânci care nu sunt conectate de mal (dacă e mai înaltă decât lată nu se poate chema insulă?) una din ele cu placa corespunzătoare.

Undeva prin zonă se practică un sport numit Deep Water Solo – un fel de alpinism în chiloţi fără asigurări. Atunci când nu mai poţi zici gata şi te arunci în apă. Totuşi arcada e plină de pitoane semn că unii se mai şi asigură. O ultimă privire la arcadă...

...şi plecăm spre România. Drumul merge paralel cu europeanul până la farul de la Shabla (unde e şi un ponton vechi pe care nu am apucat să-l trag în poze) şi apoi intră în european. Odată ajunşi la asfalt bun am zis că nu mai oprim şi am pedalat alert spre casă. Aşa cum se întâmplă de multe ori frica şi îndrăzneala sunt invers proporţionale şi o ardeam la limita legalităţii pe un drum european liber şi frumos. Mai aveam vreo 10 kilometri până la Vama Veche şi ne apropiam de intrarea în Durankulak, ultimul sat, când o văd. Vesta reflectorizantă iese brusc din tufişuri şi ţup ţup se pune pe mijlocul drumului cu pliciul de STOP invitându-mă la o şuetă pe dreapta. Din nou scenarii prin cap, rackeţi, închisoare, alea alea.

Ca o paranteză, eu nu mă pricep la dat şpagă, aşa cum am înţeles că ar fi practica pe acolo (mercurialul e 10 euro viteza, 20 linia continuă). Chestii gen „cum o rezolvăm?”, „vă dau o mică atenţie”, îndesatul bancnotelor în talon şi alte asemănătoare îmi sunt străine – lucru ciudat ţinând cont de ţara în care m-am născut. E un dezavantaj, ştiu. Totuşi aş prefera să-mi zică preţul dinainte, chiar dublu decât ar accepta el în mod normal însă să nu ne jucăm de-a insinuările, să mă duc eu să mă căciulesc la el.

-Eşti un spăgar împuţit?
-Da!
-Frate, atunci zi care ţi-e preţul! 10 euro? Ia de aici un 20 şi marş la loc.

Oricum nu aveam euro şi nici leva aşa că soluţii de ungere nu prea existau. Ajung aproape de el (ieşise din tufişuri când încă era doar un punct verde fosforescent, mi-a luat vreo 10-15 secunde să mă apropii) şi văd că în alveola în care mă invita e parcat nu un Astra alb cum mă aşteptam ci un Land Rover verde. Ah, păi ziceţi aşa! Erau grăniceri şi până să opresc eram deja liniştit. Vesta se apropie de mine, zice ceva de ziua bună şi cere actele. Se uită la ele împreună cu cealaltă vestă şi le aduce înapoi. Pa şi pusi.

Am trecut graniţa repede şi ne-am băgat în aglomeraţia care e Vama Veche - 2 Mai. Apropo de trecut graniţa, am observat (poate e doar o părere) că grănicerii au tendinţa să se uite lung la acte dar parcă fără a urmări ceva anume, doar aşteptând ca tu să izbucneşti „Da frate, am ţigări de contrabandă! Ce te uiţi aşa la poza mea?” Şi când nu se întâmplă asta îţi dau actele înapoi aşa cu o privire gen „Da, bine, hai treceţi, aţi scăpat de data asta... Dar data viitoare...”

Aşa, ziceam de aglomeraţie. Nu pentru mult timp pentru că am cotit la Mangalia pe un drum pe care am vrut să-l fac de multă vreme şi anume varianta de a ajunge la mare care porneşte din Cernavodă, trece prin Ion Corvin şi Negru Vodă şi iese la Mangalia. De fapt acolo e o încrengătură de drumuri , se poate ieşi şi la Constanţa, Murfatlar, Medgidia sau se poate veni de la Călăraşi cu bacul de la Silistra.

La puţini kilometri de Mangalia am dat de un câmp proaspăt recoltat cu baloţi de fân pe el şi cu soarele mai spre apus. Instant sună telefonul, apel din cealaltă maşină: „Baloţi! Oprim la pozat?" E bine să mai mergi cu alţi pasionaţi de foto în excursie :).

Baloţii ca baloţii, dar cerul...

Furia verde...

...şi furia roşie.

Drumul pe la Negru Vodă e mai lung şi mai prost însă compensează prin cât e de liber şi prin peisaj.

Prin satele prin care am trecut se vedeau urmele ploilor recente: drumul era acoperit de un strat fin de aluviuni pe care maşinile îl ridicau şi la viteză mică sub forma unui nor. Drumul nostru urma să treacă prin satul Rasova pe lângă Dunăre, cu câţiva kilometri înainte de Cernavodă. Ştiam că Dunărea e la cote istorice dar cum nu auzisem nimic despre drum închis la Rasova am continuat.

Ne-am mai permis mici opriri pe parcurs pentru foto şi miere.

Am ajuns la intersecţia de la Ion Corvin aproape de apus unde am constatat oarecum amuzaţi că pe drumul nostru tronează o mare barieră şi un indicator cu drum închis. Perspectiva întoarcerii prin Adamclisi, Peştera, Medgidia, Cernavodă era una neplăcută de aceea când a apărut o maşină de Brăila din sens opus care ne-a zis că se trece ne-am convins să încercăm. Într-adevăr erau zone în care asfaltul era acoperit de nămol şi bălţi mari, iar Dunărea era la acelaşi nivel cu drumul doar că în spatele unui dig de 1 metru din pământ. În Rasova, unde fusese problema care închisese drumul cu câteva zine înainte, e un dig de beton. De fapt când am trecut noi pe acolo nu era nici o problemă, doar că am murdărit maşinile de la noroi. În rest voie bună. Ca o curiozitate, în zona respectivă era atât de umed încât parbrizul (fiind rece de la AC) mi se aburea pe exterior şi trebuia să dau cu ştergătoarele o dată la câteva secunde.

În rest, e poveste de autostradă de noapte cu oameni care se întorc de la mare cu impresii de circuit în cap. Pe acolo furia roşie a tras un loz necâştigător, din păcate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre vulpea care a participat la extragere. Din fericire nu a fost nimic cu adevărat grav, am putut continua drumul spre Bucureşti.

Asta a fost la mare în Bulgaria. Urmează...la munte în Bulgaria. Nu de alta dar mai era valabilă extensia de CASCO şi nu voiam să se irosească.