Buzludzha!

Aşa cum zicea cineva pe aici, m-am dat pe Bulgaria. După ce am mers la Veliko Tarnovo în primăvară am descoperit un obiectiv turistic aş zice care mi s-a părut îndeajuns de interesant încât să merite o excursie de 600 de kilometri. Mai important, am găsit şi oameni dispuşi să meargă atâta drum fără să ştie exact unde merg şi de ce. Pe această cale le mulţumesc că au avut răbdare să mergem prin toate locurile propuse de mine şi nu s-au plâns de foame decât foarte puţin :).

Obiectivul e o arătare care cel mai des e descrisă ca un OZN (în vârful muntelui). Într-adevăr, e o construcţie ciudată. Numele şi-l ia de la vârful pe care este amplasată, Buzludzha (1441m). Grafia este uneori Buzludja, presupun că e o particularitate a limbii bulgare pe care nu o să o investighez mai departe. Se poate vedea de la o distanţă apreciabilă dată fiind forma aparte.

La ce ar servi o asemenea clădire? Păi, cam la nimic practic (dacă nu socotim noţiunea de sală de conferinţe pe vârful muntelui). E o clădire ideologică să-i zicem, e opera regimului comunist care se pricepe atât de bine la monumente.

Ca să fim obiectivi, locul e important în istoria bulgarilor. În 1868 pe vârful Buzludzha s-a dat ultima bătălie a trupei lui Hadzhi Dimitar, un fel de Tudor Vladimirescu local. El împreună cu Stefan Karadzha au început mişcarea de eliberare a Bulgariei de sub turci, dar, ca şi Vladimirescu, n-au apucat să o vadă. Tot aici pe Buzludzha în 1891 domnul Dimitar Blagoev a pus bazele socialismului în Bulgaria în cadrul unei întruniri secrete. Din punct de vedere geografic, Buzludzha e foarte aproape de centrul ţării. Toate acestea au făcut ca minţile comuniste să considere oportună alocarea unei sume echivalente cu 7 milioane de euro pentru construirea unei săli de conferinţe pe vârful unui munte. Construcţia a fost ridicată de armată, batalionul de geniu de la Stara Zagora. Arhitectul a fost Guéorguy Stoilov. Odată cu monumentul s-au construit şi două drumuri de acces, unul de lângă Shipka care se desprinde din drumul spre Kazanlak (la intersecţie tronează o statuie măricică a domnului Blagoev) şi unui de vreo 12 kilometri din trecătoarea Shipka – drumul porneşte de lângă un alt important monument al Bulgarilor, cel al independenţei. Diferenţa e că Buzludzha este în paragină.

Şi acum impresiile personale: după cei 12 kilometri şerpuiţi prin pădure de la Shipka, brusc se iese din pădure lângă un monument reprezentând două mâini cu făclii. Undeva sus pe vârf se vede şi OZN-ul.

De lângă făclii pleacă o cărare pietruită până la monument dar noi nu aveam nici timp nici dispoziţia necesară pentru urcat aşa că, înarmat cu imaginea de pe Google Earth în minte, am continuat. Locul nu e complet pustiu, sunt mai multe drumuri şi chiar câteva hoteluri. Cu puţin noroc am nimerit din prima drumul – care la un moment dat e marcat cu acces interzis. Cum eu nu ştiu bulgară să citesc ce scria sub semn şi cum bariera era deschisă, am continuat. Numai bine căci se ajunge chiar până la monument.

Nu eram singuri, mai erau vreo două maşini şi câteva motociclete de cross care bâzâiau prin jur. Am închis maşinile şi am mers spre monument sperând că putem intra.

Ne-am dat seama curând că nu va fi posibil pentru că uşile sunt sudate. Pe net am văzut poze de dinauntru însă nu ştiam cum şi când au fost făcute. Din farfurie curge apă, semn că acoperişul nu îşi mai îndeplineşte funcţia. Cine ştie ce o fi înăuntru dacă pe afară curge apa.

Petele de pe jos sunt mormane de bălegar probabil de la caii care se adăpostesc de soare pe aici. Într-adevăr nu e pic de umbră pe o rază destul de mare.

Uşa principală cu inscripţia „FORGET YOUR PAST”, aşa cum văzusem pe net.

Neavând ce face am zis să dăm un tur de clădire şi ne ajunge.

Am găsit mai multe intrări – unele într-un subsol sinistru de unde nu mai puteai să ieşi dacă intrai (nu era scară) şi alta – un fel de platformă de încărcare unde se puteau aduce camioane (mâncare, echipamente grele?). Totuşi nici una din intrări nu părea practicabilă, cel puţin pentru noi.

Eram pregătiţi să ne întoarcem la maşină când aproape de revenirea în faţa clădirii, am văzut o nişă în perete. Lată de 60 de centimetri, la origine era un zid de cărămizi de sticlă care asigura lumină naturală în casa scărilor. Cineva intreprinzător, curios şi un pic vandal a spart sticla şi a cărat bolovani de afară pentru a crea un acces destul de facil în clădire. Ka-ching!

Cine a poftit s-a strecurat imediat în clădire. Eu am lăsat tot afară la gardieni, mai puţin aparatul foto. Am luat doar fish-eye-ul cu mine că m-am gândit că sunt spaţii strâmte.

Interiorul e devastat, cum bănuiam. Tavanul şi pereţii au fost acoperiţi la origine de un fel de catifea roşie care acum se desprinde în bucaţi şi e mai mult pe jos (asta ca să nu vă întrebaţi ce e roşu pe jos).

După două etaje se ajunge în sala principală. Noi până acolo am mers hăhăind şi trăiam cu impresia că suntem singuri. De fapt nu era chiar aşa, în sala mare erau încă vreo 5-6 persoane pe care le-am întrerupt dintr-o operaţiune dubioasă (două dintre ele erau în centru şi manevrau ceea ce părea să fie un compas).

La apariţia noastră nu au scos nici un cuvânt, s-au strâns toţi în jurul celui mai vârstnic şi au dispărut. Fucking creepy!

Sala e, după cum se vede, cel puţin interesantă.

Pe jos e un amalgam de cioburi, sârmă şi ceva care seamănă a lână. Cred ca au fost scaune dar nu pot fi sigur. Acoperişul e găurit şi mai totul e ud de la recentele ploi.

Mozaicele de pe pereţi sunt şi ele ceva special.

Din sala de conferinţe se poate ieşi pe balconul circular cu ferestre care se vede din afara clădirii. Din ce mi-am putut da seama a avut şi ferestre acum mult, mult timp.

Când adie câte o pală de vânt ce a mai rămas din acoperiş începe un concert de scârţâituri, plesnituri şi pocnituri care e din nou, sinistru.

Mozaice sunt si pe balcon, şi ele în parte distruse – însă se poate vedea cum a desenat artistul înainte pentru ca mai apoi să acopere cu mozaic.

În centru sub seceră şi ciocan e un ecou asemănător cu cel din rectoratul politehnicii.

Ne-am satisfăcut pofta de poze şi am plecat pe unde am venit. E de spus că mai sunt şi alte locuri de vizitat în clădire, cum ar fi subsolul însă ce văzusem până atunci era în întregime suficient. Cumva se urcă şi în turn (pentru că acolo sunt nişte antene) însă nu am avut curiozitatea să aflăm cum.

O ultimă privire spre monument înainte de plecare.

Ca o concluzie, are farmecul ei aşa abandonată cum e însă parcă mai frumos era dacă plăteam un bilet şi stăteam în fotolii de catifea roşie (aşa îmi place să cred că erau în sala de conferinţe) sau dacă urcam în turn pentru o panoramă cu Stara Planina, Valea Trandafirilor, etc. Din păcate pe net nu prea am găsit informaţii despre clădire, când s-a construit, cum şi nici imagini ca să văd cum arăta în zilele ei de glorie. Nu ştiu câte zile mai are dat fiind că plouă înăuntru şi e la altitudine unde îngheţul şi dezgheţul îşi spun cuvântul. Oricum, de vizitat dacă aveţi drum pe acolo, fie şi numai pentru panorame.

UPDATE: Cineva cu mai multă rabdare ca mine mi-a gasit o imagine din 1981 de cand a fost inaungurata.