Shipka

Asta e povestea drumului până la Buzludzha, ce am făcut restul zilei cât nu am explorat OZN-uri.

Aşadar eu voiam să merg pe coclauri (oarecum) dar nu puteam să merg singur. Tot aşa, nu puteam să zic mergem ţ kilometri ca să văd eu o clădire. Se sperie peştii. Aşa că am început timid – „Ce faceţi duminică? Ah, nimic? Cum v-ar plăcea să luăm prânzul la Veliko Tarnovo?” şi cu o voce mai scăzută „Şi poate mergem şi până mai departe...” Mwahahaha. >:). Am şi rotunjit kilometri – „O nimica toată, 60 de kilometri de la Veliko, ici colea” – aşa că am găsit muşterii. Ba chiar încă o maşină.

Ne-am dat întâlnire duminică la 9 la Rompetrolul de la Giurgiu şi în scurt timp eram iar pe pământ bulgăresc. Acelaşi bancomat Raiffeisen pentru leva, acelaşi Rompetrol pentru vinietă (deja au început să mă cunoască vânzătoarele). Drumul până la Veliko e plictisitor: asfalt zgomotos, camionagii cretini, poliţie care vânează cu radarul unde e limitare la 60, marcaj lipsă, etc. În Byala înnebuneşti mergând cu 50. La fel, limitări la 60 pentru 3 kilometri. Succes la masurat 3 kilometri din punctul ăla ca să ştii unde se termină limitarea, că indicator n-ai să vezi.

La Veliko Tarnovo n-am mai intrat în oraş ci am trecut pe sub el prin succesiunea tunel-pod-tunel-pod. Geniale tunelurile, nu sunt luminate şi cel puţin unul e în curbă. De la soare orbitor afară intri în smoală. În fine. Am trecut şi de Veliko şi am continuat în direcţia generală Stara Zagora via Dryanovo şi Gabrovo. În Gabrovo am ignorat ce zicea GPS-ul şi am intrat în oraş fără să ştiu că Gabrovo e poreclit cel mai lung oraş din Bulgaria iar noi aveam să-l traversăm pe lungime. 25 de kilometri mai târziu am ieşit din el (ca să fim totuşi corecţi, n-am avut nici o problemă, am urmărit indicatoarele şi ne-au scos unde trebuia). Am trecut pe lângă indicatorul cu Etara (un fel de Muzeul Satului) pe care am lăsat-o pentru altă dată şi am început urcare spre în trecătoarea Shipka. Sutn 35 de kilometri de pădure cu drum şerpuit. Un fel de Cheia, unde vezi soarele mai rar din cauza pădurii dese. Gabrovo e la 400 de metri altitudine, trecătoarea e la 1500.

În trecătoare din drumul principal se ramifică un drum spre stânga care duce după 12 kilometri la Buzludzha însă mai întâi din acesta se mai ramifică un drum care urcă la monumentul de la Shipka. Bine, nu chiar până sus însă mai rămân puţine trepte de urcat. Aici am făcut prima oprire. Iar eram singurii români, ceea ce nu era neapărat rău.

Monumentul e un turn de 30 de metri cu un leu mare pe el. E dedicat obţinerii independenţei şi din câte am înţeles ar juca şi rol de mausoleu. În orice caz, e destul de vizitat.

Cu puţină determinare se ajunge cu maşina până sus la monument.

Se poate face şi o mică plimbare până pe o stâncă în apropiere de unde se poate admira Valea Trandafirilor. Atmosfera nu era tocmai transparentă însă se putea distinge lacul artificial Koprinka (sunt vreo 15 kilometri până la el). Valea Trandafirilor se cheamă aşa pentru aici se cultivă tradiţional trandafiri şi peste tot găseşti produse din trandafiri – săpun, şampon, etc.

Vedere spre sud-vest cu munţii Stara Planina.

Vedere spre nord, cu monumentul Shipka.

Alt monument mai mic dar tot înconjurat de tunuri.

Cabana Temenuga (cred) undeva în pădure mai jos.

Undeva spre este, vârful Buzludzha cu farfuria zburătoare.

Şi Shipka are tunuri pe lângă, unele mai mari, altele mai mici – ce au găsit şi ei.

N-am stat mult la Shipka pentru că deja se auzea vocea foamei şi mai era şi Buzludzha de văzut. Am pornit într-acolo prin pădure (asfalt cam prost şi cu gropi dar acceptabil). Am ajuns acolo şi ne-am făcut de cap aşa cum s-a putut vedea în episodul anterior.

De acolo în loc să ne întoarcem în trecătoare la Shipka, am coborât în Valea Trandafirilor pentru un mic ocol prin satul Shipka unde se află o biserică în stil rusesc având legătură tot cu Independenţa lor. Clopotele ar fi făcute din cartuşele goale adunate de pe câmpul de luptă.

Şi acolo multă lume. Cum îi şade bine unui loc turistic, e şi un chioşculeţ cu măsuţe, suveniruri etc. Biserica e într-adevăr specială.

Ok, ok, fără fisheye.

Unghiuri prea bune nu sunt din cauza copacilor.

Turlele aurite se văd de la mare depărtare ieşind din pădure, e un fel de reper al satului de altfel destul de anost în rest. Asta dacă nu punem la socoteală speed-bump-urile de cel mai prost neam făcute din beton şi înalte îndeajuns cât să dai cu burta maşinii de ele.

Am lăsat satul Shipka şi am pornit pe drumul de întoarcere, traversând de data asta complet trecătoarea Shipka. Interesant e că la ei trecătorile au indicator dacă sunt deschise sau nu la intrare, aşa cum e şi normal de altfel.

Am trecut pasul, am ajuns la Gabrovo şi de data asta l-am ocolit cu succes, am trecut şi de Dryanovo şi când să ajungem la Veliko Tarnovo, după o zi vu vreme faină am încasat o ploaie cu grindină. Prima pe care o vede furia verde care a scăpat nevătămată totuşi . La Veliko am mâncat într-unul dintre restaurantele panoramice – din nou, mancare foarte bună, sach-urile sunt fantastice – şi apoi am făcut-o un pic pe ghidul pentru companionii de călătorie, acum calmi şi cu burta plină. I-am dus un pic până în Arbanasi şi până la grupul statuar al Asenilor.

Şi uite aşa se făcut ora şepte şi am pornit spre casă. Pe drum din nou camionagii idioţi însă şi regii şoselelor, bucureşteni întorcându-se acasă (din Grecia, judecând după bagaje). Logica e să o ardă tare şi apoi să se oprească naiba ştie pentru ce (altfel nu-mi explic cum am depăşit la Giurgiu X5-urile care m-au depăşit cu mult peste sută lângă Veliko). La vamă alţi idioţi care voiau să intre în faţă, noroc că s-a răzvrătit tot rândul. Şi în sfârşit, pe pământ românesc se dă drumul cu adevărat la menajerie pe şosea.

Cred că cel mai periculos este să te întorci în Bucureşti duminică seara pe unul dintre drumurile naţionale sau pe autostrăzi. Atunci orice decerebrat consideră că e momentul să se remarce. Păcat de week-end-ul altfel foarte relaxant.