Land der Berge: Furstentum Liechtenstein

Râdem, ne distrăm, dar mai şi continuăm povestirea. Sincopa a fost generată de procurarea unui alt magnet, dar să vedem când ajungem să povestim şi despre asta.

Aşadar, rămăsesem la ieşirea de pe autostradă spre Feldkirch, ultima localitate din Austria înainte de Liechtenstein. Vaduz FL la dreapta. Ne-a luat ceva să ne dăm seama că FL vine de la Furstentum Liechtenstein, adică principatul Liechtenstein. Istoria principatului e oarecum amuzantă. Dl. Carol al 6-lea a cumpărat o serie de terenuri prin zonă şi unindu-le le-a ridicat la rangul de Furstentum. Numele? În onoarea servitorului să loial, Anton Florian de Liechtenstein. Dacă ar fi făcut acelaşi lucru Ştefan cel Mare, probabil s-ar fi chemat Furstentum Purice.

Se observă deja o creştere a nivelului de trai, ARO-ul cu remorcă local e Range Rover.

Parcurgem noi Feldkirch şi aşa mai pe la periferia sa vedem semnul de graniţă, graniţă care apare fără ceremonie în localitate. Bineînţeles, o maşină cu numere de Bucureşti suscită interes aşa că grănicerul cu cercel în ureche şi ceas Police decide că vrea să vadă interiorul bagajelor noastre. Dar de unde venim, unde mergem, de ce, de ce stăm la Innsbruck, a cui e maşina, cine e fotograf (întrebare care a venit în timp ce-mi molesta rucsacul foto), etc. După vreo două minute a văzut că nu avem săbii sau droguri şi ne-a lăsat să plecăm.

N-am fost atent la însemne dar e posibil să fi fost elveţieni pentru că Liechtenstein are graniţă liberă cu respectivii, ceea ce înseamnă că orice filtrare ar trebui să se facă aici. Curios, mai târziu în zi aveam să vedem că intrarea din Italia în Elveţia este liberă.

Bun, ajunşi în Liechtenstein (care nu e decât o vale mai largă între Alpi) am mers spre capitală, dacă se poate spune aşa, pentru că totul pare să fie o mare localitate.

Curios, nu Vaduz e cel mai mare ci Schaan. Ajunşi în Vaduz am căutat o parcare şi am găsit-o sub piaţă. Fiind oameni civilizaţi automatele lor acceptă şi euro chiar dacă moneda oficială e francul elveţian.

Aşadar, pe stradă prin Vaduz.

Prima impresie e că totul e la locul lui. Nu e nimic uimitor, doar corect şi curat. În spatele străzii principale e o alee pietonală unde sunt câteva magazine de suveniruri. Nimeni nu e mai prejos de comercializarea unor magneţi de frigider cu conturul ţării pe ele, nici Liechtensteinezii. De fapt, în materie de magneţi magazinul din Vaduz era printre cele mai dotate pe care le-am văzut. Nu numai că am rezolvat toată excursia curentă dar puteam să-mi iau magnet cu Spania de exemplu, dacă cumva uitasem să iau de acolo. Cu România nu aveau, în schimb aveau emblemă din aceea de cusut pe haine cu România.

Din nou, Liechtenstein-ul nu este mai prejos de shaorma. Cu greu am rezistat tentaţiei de a vedea ce gust are shaorma de Vaduz.

Rathaus – primăria, nu casa cu şobolani cum aţi putea crede. Sau mă rog, o fi vreun sâmbure de adevăr.

După maxim jumătate de oră de plimbare am descoperit că nu prea aveam ce face şi ne-am întors spre maşină.

Clădirea faimoasă a muzeului de artă.

Bancă, doar suntem într-un paradis fiscal.

Înainte să ne vedem de drum totuşi am zis să mergem până la castel să vedem dacă se poate vizita. Răspunsul a fost nu. Schloss Liechtenstein e reşedinţa şefului şi chiar o foloseşte.

Măcar e privelişte de la castel.

Am coborât de la castel şi am pornit pe drumuri lăturalnice mai departe spre următorul punct al excursiei. La ieşire din Vaduz se iese şi din ţară, lucru marcat doar prin nişte steaguri pe marginea drumului.

Ok, destinaţia Davos. Va urma.

Land der Berge: Tunneling

Zilele trecute Aura mă apostrofa că scriu în greaţă, fără pasiune, referindu-se la ce am scris despre Innsbruck. Chestia e că nu era prea departe de adevăr.

Aşadar, PASSION=TRUE şi asta pentru că urmează la rând ziua cea mai plină din vacanţa asta: 4 ţări, 5 trecători peste 2000 de metri, 500 de kilometri (din care vreo 25 pe sub pământ), 14 ore şi o dorinţă împlinită – acum aproape 3 ani vizionam fascinat în camera de cămin primul episod din seria 10 a emisiunii Top Gear – Best Driving Road in Europe. Mi-a rămas în minte nu atât drumul cât trecătoarea Stelvio unde am zis că trebuie să ajung. La un an după asta constatam că nu eram singurul care voia asta şi, mai rău, alţii chiar reuşeau să ajungă acolo. :) Anul acesta într-o miercuri de august am reuşit şi eu să ajung.

Traseul ales de noi nu a respectat chiar emisiunea (pentru că nu era acesta scopul) însă a ajuns în punctele de interes.

Ca să vă faceţi o idee despre ce urmează, literele de pe hartă indică urmatoarele:

B – Vaduz, Liechtenstein – nu puteam să ratăm o ţară mai mică ca Bucureştiul.
C – Davos, Elveţia – oraşul la cea mai mare înâlţime din Europa, 1560m şi totodată cea mai mare staţiune de schi din Elveţia. Contează că e vară?
D – Fluelapass, 2383m – prima trecătoare de peste 2000 a zilei
E – Ofenpass, 2149m – a doua trecătoare a zilei
F – ascuns după G, Umbrailpass, 2505m – a treia trecătoare a zilei.
G – giuvaierul (dacă îmi e permis să folosesc acest arhaism) zilei, Passo dello Stelvio, 2758m – a patra trecătoare a zilei, a doua din Europa ca înălţime.
H – Passo di Giovo, „doar” 2094m, ultima trecătoare a zilei.

Pentru moment mă voi limita la o introducere, până ajungem la acţiune.

Am plecat după micul dejun din Axams pe o vreme nu tocmai conformă cu prognoza.

Totuşi fiind la munte şi fiind dimineaţă aveam speranţe pentru mai târziu. Am pornit spre vest şi relativ repede am dat şi de soare.

Drumul e cam singurul de pe aici şi îşi croieşte drum printre munţi cum poate. Din când în când se mai desprind drumuri care duc în Elveţia sau Germania (Austria e destul de îngustă aici)...

...şi tot din când în când nu are ce face şi se bagă sub pământ. Mai un semitunel...

...mai un tunel adevărat...

...sau o succesiune de tuneluri.

Toate bune şi frumoase până ajungem la primul tunel mai mare, Roppenner, care are peste 6 kilometri.

Venind dintr-o ţară în care tunelul de 900 de metri de la Bâlea e cel mai mare, 6 kilometri sunt mulţi, mai ales când te vezi la mijloc unde marcajul de pe perete arată 3,x km înainte, 3,y kilometri înapoi. Îţi dai seama că eşti în munte şi că ţi-ar trebui o jumătate de oră de mers alert ca să ieşi la lumina zilei. Ce pot să zic, am văzut de prea multe ori Seconds from Disaster, episodul cu tunelul Montblanc.

Supravieţuim tunelului şi mergem mai departe spre Vorarlberg, ultima bucată de Austria.

Problema e că ajunsul acolo înseamnă încă o trecere pe sub munte şi dacă Roppenner era mare cu 6 kilometri, Arlberg Tunnel cu cei 14 kilometri, cum o fi?

Desigur există o alternativă, Arlbergpass dar asta înseamnă mai mult timp pierdut. Ultima şansă la alternativă, chiar înainte de tunel.

Tunelul Arlberg a fost construit între anii 1974 şi 1978 şi costă 8.5 euro să-l foloseşti. E ventilat în 4 locuri însă, ca şi în cazul lui Roppenner, pe la mijloc se vede fumul în farurile maşinilor care vin din sens opus (tunelul e cu un singur sens, acum se lucrează la al doilea).

Asta nu e totuşi aşa de rău dacă ne gândim că trenurile care treceau pe aici la 1890 (da, e şi un tunel feroviar de 10 kilometri) mergeau pe cărbuni. Cred că era o experienţă interesantă să mergi 10 kilometri în fumul negru şi gros al locomotivei care, apropo, avea de lucru pentru că tunelul nu este orizontal, capetele sunt la altitudini diferite.

Ca dovadă a faptului că tunelul e foarte lung, de la ieşire Dallas-ul e imediat la dreapta.

În Vorarlberg peisajul se mai domoleşte şi autostrada îşi schimbă un pic statutul în Schnellstrasse dar revine la păreri mai bune spre sfârşit.

Noi am ieşit de pe drumul care duce la Bregenz în dreptul oraşului Feldkirche pentru că pe acolo se ajunge în Liechtenstein.

Dar despre Liechtenstein, data viitoare. Va urma, adică.

Land der Berge: Olympiaturm

Hai să închei cu Munchen-ul mai repede, nu de alta dar urmeaza lucruri mult mai interesante şi care necesită atenţie mai mare. Aşadar, Olympiaturm.

Olympiaturm a fost construit odată cu parcul cu acelaşi nume pentru Olimpiada din 1972. Are 291 de metri cu totul şi la 190 de metri are o platformă panoramică. Desigur contra unei sume modice se poate urca acolo. Ce se poate vedea de sus?

Satul olimpic şi BMW World în dreapta jos.

Blocurile care sunt ridicate între parc şi centrul vechi.

Apropo de centru, se vede destul de bine la 480mm (în centru turnul bisericii Sf. Petru iar în dreapta Frauenkirche).

Parcul Olympia, în care ne aflam de fapt, cu lacul, bazinele acoperite şi Olympia Stadium.

Văzându-l aşa de sus, n-ai zice că la un moment dat încăpeau 80.000 de oameni acolo.

Undeva departe, înlocuitorul său, Allianz Arena.

Sediul O2, clădirea Uptown e cea mai înaltă din Munchen cu 146 de metri.

Sediul BMW văzut de sus cu fabrica în stânga.

Chestia în formă de ceaşcă şi cu sigla BMW pe acoperiş e muzeul, cel pe care noi nu am apucat să-l vedem.

Alte detalii de sus.

Lacul în trepte, de lângă turn.

După ce am coborât din turn şi am dat o tură prin parc am început întoarcerea acasă, în cealaltă ţară. Întâi U-bahn, apoi S-bahn până la Isartor de unde am deviat un pic şi am mers să vedem Isar-ul, adică râul local. Am ridicat maşina la orele 8 şi am ieşit cât am putut de repede din oraş. Pe autobahn iar a fost cu warp speed însă era deja destul de târziu când am ieşit de pe ea, ceva mai înainte de Garmisch pentru că voiam să vedem şi drumul pitoresc, ratat dimineaţă.

Acesta trece prin sătuce de câmpie şi ajunge la Kochelsee, un lac destul de mare şi într-un peisaj interesant. Dacă până acolo a fost câmpie, de acolo încep munţii. Noi am prins ultimele raze de lumină pe malul lacului.

De acolo drumul începe să urce pe serpentine şi ajunge foarte repede la un al doilea lac, mult mai mare (de vreo 3 ori) care se cheamă Walchensee. Ca să scurtez povestea drumului, de la Walchensee se ajunge la Mittenwald şi de acolo Innsbruck e la o aruncătură de băţ.

Totuşi am să insist asupra locului respectiv pentru că mi-a rămas în minte (o fi de vină oftica, pentru că nu am ajuns pe lumină acolo). E ciudat cum aceste două lacuri, destul de mari sunt atât de aproape unul de celălalt (2 kilometri de la mal la mal) dar la diferenţă de 200 de metri altitudine. Desigur omul nu putea să stea degeaba când natura i-a oferit pe tavă o cădere de apă de 200 de metri aşa că s-a apucat de o amenajare hidrografică şi a ieşit Speicherkraftwerk Walchensee. Aceasta este o hidrocentrală de 124 MW care e construită convenabil pe malul lacului Kochelsee şi deversează în acesta apele din Walchensee. Simplu, nu? De fapt problema e mai complicată. Chiar aşa mare cum e el, Walchensee nu are destulă apă pentru a opera hidrocentrala şi au trebuit făcute alte lucrări pentru a aduce mai multă apă în Walchensee. În plus, datorită faptului că nivelurile celor două lacuri variază foarte mult în cursul iernii, acestea nu mai îngheaţă.

Din ce am citit, ideea originală era ca hidrocentrala să furnizeze putere pentru un tunel aerodinamic Mach 10 (!) unde trebuia să fie testată următoarea generaţie de rachete A10. Ce e seria A de rachete? Păi, să zicem că A4 e mai bine cunoscută sub numele de V-2 şi că germanii care voiau tunel aerodinamic erau un pic nazişti. Până la urmă războiul s-a terminat prost pentru ei şi nu s-a mai construit nici un tunel aerodinamic.

Altă curiozitate e faptul că drumul dintre localităţile Urfeld şi Walchensee care merge pe marginea lacului este construit în aşa fel încât are nevoie de presiunea pe care o exercită apa ca să nu se prăbuşească. Iarna (singurul moment în care centrala funcţionează corect) nivelul apei scade şi sunt introduse restricţii privind greutatea vehiculelor. E ON, operatorul centralei este obligat ca în primăvară să readucă lacul la un nivel acceptabil pentru ca traficul turistic să se reia (aşa că trebuie o serie de calcule referitoare la câtă zăpadă a căzut pentru a nu rămâne fără apă primăvara).

Bun asta e teoria, dar practica e cu totul altceva. Mi-a părut foarte rău că am ajuns la Walchensee după apus, abia mai puteam să ghicesc lacul şi munţii. Peisajul e cu totul deosebit. Zona e destul de turistică, se face windsurfing pe lac, parapantă (lacul favorizează nişte curenţi de aer) şi chiar scubadiving (în lac sunt maşini, bărci şi chiar avioane scufundate. Între Kochelsee şi Walchensee se află muntele Jochberg de pe al cărui vârf la 1500 de metri se pot vedea cele două lacuri, şi, în zilele senine chiar şi Olympiaturm, chiar dacă e la 60 de kilometri. Evident, noi nu am văzut nimic însă acesta e un loc unde va trebui să mă întorc pentru aprofundare.

Land der Berge: BMW World

Auzisem despre asta dar nefiind fan înfocat nu am insistat să o găsesc. Întâmplător în drumul de la staţia de metrou spre Olympiaturm clădirea impozantă a BMW World îţi aţine calea şi te momeşte înăuntru cu câteva exemplare lăsate nadă pe afară.

Normal că la aşa momeală muşti şi te trezeşti înăuntrul celui mai mare showroom BMW.

Modelele prezentate sunt în general noi, dar se găsesc şi antemergători.

Totuşi majoritatea antemergătorilor se găsesc peste drum în BMW Museum, loc pe care nu l-am vizitat din cauza lipsei de timp. Am rămas la showroom...

...şi la arhitectura lui specială. Probabil a fost un concurs de proiecte şi a câştigat arhitectul care văzuse cel mai recent un film SF.

Peste drum e sediul firmei, sub forma a patru cilindri, zice-se. Părerea mea e că e urât. Distinctiv, dar urât. Cu forma o sa vă lămuriţi în episodul următor când o să apară imagini din Olympiaturm.

În interiorul clepsidrei de mai sus (formă care apropo are un nume însă nu mi-l amintesc) este o altă mică bucată de showroom cu tehnologii şi materiale folosite.

Ce mi-a făcut cel mai tare cu ochiul din showroom nu era nici măcar în showroom, era afară ca momeală – un GS800F – dar must not! Really, really, must not!

De la BMW World se trece Mittler Ring...

...şi se ajunge în Olympia Parc unde e şi Olympiaturm, care va urma.