Land der Berge: Arad

Da, ştiu, Aradul nu e în Land der Berge dar ca să ajungi acolo e de preferat un popas. Am auzit legende cu parcurs toată distanţa într-o singură zi însă e totuşi concediu, nu arde nicăieri şi voiam să ajungem întregi la destinaţie. În spiritul acesta am decis că vom face o oprire intermediară la ieşirea din ţară. Cum la Nădlac prea suna a popas TIRistic, Aradul a devenit destinaţia noastră pentru ziua de sâmbătă (mai ales că eu nu mai fusesem).

Am plecat dimineaţă pe răcoare pe Autostrada Soarelui Apune şi am urmat drumul până la Vâlcea. Acolo am zis să mai variem şi să o luăm pe la Tg. Jiu în loc de Sibiu. Într-un târziu am ajuns şi la Tg. Jiu, încetiniţi fiind de indicaţiile mele cu privire la navigare pe drumurile dosnice de pe lângă Horezu (fără vină, pentru că în Septembrie trecut erau mai mult sau mai puţin întregi). Mă rog, ideea e să evitaţi drumul prin Vaideeni pentru că este vai de el.

De la Tg. Jiu am pornit prin Defileul Jiului unde am urmărit firmiturile de lemn (scânduri de variate dimensiuni) lăsate de un fel de Hansel (sau Gretel) uriaş. După Petroşani l-am prins din urmă pe Hansel – un camion încărcat ochi cu scânduri din care mai cădeau din când în când.

La Hunedoara aveam în plan să facem un scurt ocol pe la Cinciş să vedem biserica scufundată din lac (adică eu aveam) dar am renunţat luând în considerare gradul avansat de foame. De ea am avut grijă într-un loc cel puţin interesant şi anume Castelul Maria din satul Banpotoc, lângă Hunedoara.

De acolo am plecat mai departe spre Arad pe drumul care fugăreşte Mureşul prin defileu. La Arad am ajuns pe lumină, ne-am găsit trompeta de hotel la care am avut neinspiraţia să ne facem rezervare şi am ieşit la o plimbare.

KM 0 al urbei în faţa primăriei.

Primăria Arad e o clădire frumoasă la care nu mă aşteptam. În ignoranţa mea, îmi imaginam Aradul ca pe un oraş comunisto-industrial nu ca pe o urbe cu influenţe austro-ungare cum ar fi fost de altfel normal.

Plimbarea s-a mutat şi pe malul Mureşului, prin dreptul ştrandului.

Pe peretele casei de mai sus e un semn care indică nivelul viiturii din 1970. Poate au mai adâncit canalul, poate era alta configuraţia terenului atunci însă privind acum terenul pare foarte greu de crezut şi oarecum neliniştitor.

Am aflat cu surprindere că traversarea spre malul celălalt pe podul de pontoane se plăteşte pentru că dincolo e o zonă de agrement cu mici, fum, muzică tare şi distracţie.

I-am lăsat să se veselească în linişte şi am mers la terasa UTA unde am consumat direct de pe pontonul aferent până s-a lăsat întunericul. Odată acesta lăsat, am purces spre să-i zicem hotel nu înainte de a mai trece o dată prin faţa primăriei.

A doua zi aveam 1000 de kilometri de făcut aşa că trebuia să ne trezim devreme. Acestea fiind spuse, va urma...