Land der Berge: Lizum şi Kuhtai

Luni, fiind prima zi de şedere şi venind după două zile de mers în continuu, am pornit să explorăm împrejurimile Innsbruck-ului.

Am început cu ograda proprie şi anume Axamer Lizum – staţiunea de schi la care se ajunge din Axams şi care a găzduit olimpiada de iarnă. Staţiunea e de fapt o mică aglomerare de clădiri de unde pleacă un telescaun, vreo două teleschiuri şi Olympiabahn, un funicular care duce la 2300 de metri pe vârful Hoadl. Vara totul e cam mort pe acolo. Telescaunul merge în fiecare zi dar gol (mi se pare risipă de energie)...

... iar Olympiabahn-ul sâmbăta şi dumninica, tot gol.

Hotelul Olympia, închis vara (cel puţin aşa părea).

O vilă de pe acolo.

O casă de pe acolo.

Parken Verboten – desigur în anumite locuri. Pentru că la Axamer Lizum e o parcare imensă care sunt convins că e neîncăpătoare iarna.

Cum aveam de gând să luăm Innsbruck Card mai târziu care avea să includă şi telescaun, telegondolă şi alte chestii tele, am lăsat pe altă zi urcatul pe Hoadl.

Astfel am coborât în Axams şi am continuat pe drumul comunal spre...nici noi nu ştiam spre ce, dar voiam să vedem unde ajunge. Şi drumul se tot îngusta până când nu mai aveam loc decât noi – însă nu era aglomerat. Am oprit pentru poze deasupra satului Sellrain (parcă).

Mă rog, deasupra e parţial adevărat pentru că ultimele case sunt hăt pe munte.

O gospodărie tipic tiroleză (îmi imaginez şi eu).

Drumul nostru comunal renunţă la a mai merge pe coasta dealului şi coboară în vale unde dăm de un judeţean. Direcţia? În sus desigur! Pentru că drumul urcă. Şi urcă. Încet încet devine un fel de Transfăgărăşan mai blând, cu vreo două tuneluri şi aproape fără să ne dăm seama suntem la 2020 de metri în staţiunea Kuhtai – staţiune veche de pe la 1600. În apropiere sunt două lacuri artificiale, dintre care cel mai mare e Finstertal – aflat în spatele unui baraj de 150 de metri aşezat ameninţător deasupra staţiunii.

Noi am oprit la un restaurant pentru o cafea şi un – pam pam – ştrudel cu mere şi cremă de vanilie! Restaurantul e în stilul celor rustice de la noi – scaune de lemn şi animale moarte pe pereţi.

Terasa ar fi fost mai interesantă dacă nu ar fi fost atât de frig şi de întunecat afară.

În imaginea de mai sus se vede barajul între cele două vârfuri montane.

Spre baraj, o pensiune izolată.

Mai jos de staţiune am oprit la al doilea lac, mult mai mic. Acolo ne-a prins un pic ploaia. De pe baraj, drumul pe care urma să mergem.

La prima aşezare omenească GPS-ul mă îmbie cu o scurtătură peste munte. Scurtătura e ceva tot gen drum comunal dar din nou (aveam să ne obişnuim cu acest lucru pe parcursul şederii noastre) era impecabil. Acolo unde nu era asfalt, macadamul ireproşabil.

Am oprit la un punct de belvedere asupra văii Inn-ului (care cred că este aici ).

Mai aproape...

Şi mai aproape...

Am ieşit în drumul mare dar am ieşit repede urcând pe partea cealaltă a văii prin Motz şi Telfes spre Seefeld care după rezonanţă avea un see pe lângă el, adică un lac.

Lacul a fost dezamăgitor ca dimensiuni însă satul e frumos.

Ce blasfemie este aceasta cu Cadillac-ul în Tirol?

De la Seefeld am coborât prin Zirl şi am mers în Innsbruck pentru a explora şi partea urbană. Dar asta, în episodul următor.