Land der Berge: Ofenpass, 2149m

Drumul coboară, cum ziceam, din ce în ce mai agale către Susch la 1400 de metri altitudine. Nu-i nimic, o să urcăm din nou pentru că urmează Ofenpass – care trebuie găsit mai întâi.

Drumul principal duce la St. Moritz dar nu nu aveam să mergem pe el prea mult. În următoarea localitate, Zernez, trebuia să ieşim spre Mustair.

Mergem de-a lungul Inn-ului (Inn-ul de la Innsbruck) şi într-adevăr în Zernez găsim indicatorul dorit.

Ofenpass are un aspect mult mai domol, nici nu ai zice că treci de 2000 de metri.

Urcarea e domoală – atât ca şi gradient cât şi ca timp – mai ales că stăm la semafoare destul de mult. Deh, se lucrează la drum şi la tuneluri.

Tot aşa, pe nesimţite, ajungem destul de sus. Totuşi, trecătoarea asta e mai populată. Sunt şi oameni care merg pe bicicletă pliabilă – un exemplar se poate vedea în imaginea de mai jos împingând la bicicletă. Nu sunt singurii care îşi fac viaţa grea, am văzut unii cu BMW Isetta (3 la număr) ieşiţi cu ele la plimbare pe altă trecătoare. De ce ai vrea să mergi la drum de munte cu o maşină incomodă, puturoasă, fără AC şi fără sisteme de siguranţă mă cam depăşeşte.

Aproape de trecătoare se produce o eroare de navigaţie (parţială) pe care am descoperit-o abia recent. La un moment dat pe GPS apare un drum la dreapta care pare foarte drept pentru un drum de munte. Asta pentru că e un tunel şi anume tunelul Munt La Schera. E un tunel de 3 kilometri pe o singură bandă (!) ceea ce înseamnă că se circulă alternativ la fiecare 15 minute în fiecare sens. Foaia de preţuri zice 12 euro o tură prin tunel vara şi 30 de euro iarna (!). După tunel se iese fix pe malul lacului Livigno lângă baraj. De acolo se merge pe cel mai frumos drum de condus din Europa, pe cel care au mers cei de la Top Gear spre Bormio şi de acolo se urcă pe Stelvio. Cum ziceam, toate acestea îmi erau necunoscute în timp ce treceam în viteză pe lângă tunel. În caz că nu v-aţi dat seama, l-am ratat, dacă se poate spune aşa.

Totuşi asta nu se poate numi chiar greşeală pentru că locurile pe care urma să le vedem nu erau deloc urâte. La puţină distanţă de tunel e trecătoarea în sine, echipată cu hotel, restaurant etc.

Nu, n-am greşit, se mai numeşte şi Fuornpass (Passo del Forno în italiană).

Parcarea era cam aglomerată aşa că am oprit doar pentru o poză şi am continuat.

Coborârea din Ofenpass e mai abruptă ca urcarea, apărând chiar şi câteva ace de păr.

Cu bicicleta trebuie să fie fantastic. Am stat o perioadă de timp în spatele unui ciclist pentru că pur şi simplu mergea mai repede decât puteam noi să mergem (comod).

Drumul coboară şi coboară şi coboară, pare că nu se mai termină.

În 13 kilometri ajungem la 1300m altitudine în localitatea Val Mustair unde vedem indicatorul mult visat, cel puţin de mine. Stelvio la dreapta!

Dar nu numai Stelvio pentru că între noi şi Stelvio stă pasul Umbrail – de fapt e o singură urcare pentru că Umbrail e practic lângă, la 3 kilometri de Stelvio. He he, şi ce urcare! Nu o să o uit prea curând. Drum marcat ca fiind o singură bandă (nu întotdeauna e loc de două maşini), în parte neasfaltat (ah, macadam elveţian) şi o pantă medie de aproape 10%.

Dar să nu anticipăm, Umbrailpass are episodul său separat. Şi pentru că mi s-a făcut poftă de trecători, tot povestind despre ele, am plecat să văd (din nou) una de pe la noi. Va urma.