Land der Berge: Passo dello Stelvio, 2758m

În sfârşit am ajuns acolo! Cum spuneam în alt post, acum trei ani aflam despre trecătoarea Stelvio, a doua ca înâlţime din Alpi (cu 12 metri mai mică decât Col D’Iseran). Nu ştiam nimic despre loc, aveam în cap doar imaginea cu acele de păr agăţate de munte şi ştiam că vreau să ajung acolo.

Lăsasem povestirea în Umbrailpass la mai puţin de 3 kilometri de Stelvio. De fapt, de la Cantonul 4 se vede aglomerarea de clădiri de la Stelvio.

După ce vremea făcuse un pic nazuri prin Ofenpass, acum nu mai aveam ce-i reproşa.

În urcare am dat de inevitabila (se pare) casă pe roţi.

Totuşi se mişca destul de alert aşa că nu am pierdut vremea.

Cu cât ne apropiam mai mult de trecătoare cu atât devenea mai evident că nu e deloc pustiu locul şi că la Bâlea e primitivă amenajarea.

Undeva înainte să ajungem în pas am găsit şi indicatorul căutat acoperit de autocolante de diverse forme şi culori dar menţinând la vedere inscripţia Passo dello Stelvio 2758m s.l.m.

Încă o curbă şiiii...suntem în bazar?!?!

Ne strecurăm la dreapta spre nişte parcări imense, un alt lucru care lipseşte cu desăvârşire la Bâlea.

Ne dăm jos şi începem plimbarea. Există şi un mic lac dar nu e chiar ca la Bâlea.

Altceva care nu e ca la Bâlea sunt posibilităţile de cazare. Sunt cel puţin 3 hotele mari şi încă vreo 3 mici.

Imediat de lângă parcare pleacă o telecabină spre gheţarul Monte Livrio la 3100+. Normal că suntem interesaţi de ea. Curios, stâlpii telecabinei sunt din beton turnat.

Tot normal, pentru că e trecut de ora 5, tot ce mai putem face este să salutăm plecarea ultimei telecabine.

Dezamăgiţi de acest fapt ne hotărâm să ne răzbunam pe nişte mâncare. Vedem un indicator cu restaurant Tibet pe un drum asfaltat care urcă din trecătoare şi mergem într-acolo. Eu o iau pe jos pentru poze.

După prima curbă îmi apare în faţă panorama pe care o aşteptam şi anume coborârea pe partea estică – nenumărate ace de păr care se pierd la un moment dat în pădure.

Clădirea cu obloane portocalii e restaurantul Tibet la care abia aşteptăm să ajungem.

De pe terasa cu balustradă de sticlă ai o privelişte fantastică asupra drumului care şerpuieşte pe versantul muntelui.

Când stai şi te gândeşti că e construit la 1820 parcă nu-ţi vine să crezi.

Punctul cel mai înalt al drumului acolo unde e şi bazarul.

Un autobuz (scurt, ce-i drept) pe serpentine chinuindu-se să treacă. De fapt e un fel de rată, şoferul se pricepe foarte bine şi nu întâmpină nici o problemă.

Totuşi acele de păr sunt destul de tehnice şi e de preferat să fie abordate de câte o maşină o dată. De sus am văzut cum un motociclist a pus mobra jos într-o astfel de curbă, fără consecinţe grave.

Râdem, ne distrăm, admirăm dar mai şi mâncăm. Cel puţin asta era în capul nostru. O farfurie de ceva cald pe terasă la 2700 de metri nu suna deloc rău chiar dacă scaunele de pe terasă arată a ceva scos de pe o terasă de la Eforie Nord din 1996.

Acum ţineţi minte copii o lecţie foarte importantă. Italia înseamnă că nu se serveşte mâncare între 2.30 şi 7.30 ale după amiezei. Nicăieri. Nimic. Sigur, poţi încerca un wurst la tarabă dar nu aia căutam. Enervaţi oarecum de chestia asta lăsăm în urmă obloanele portocalii...

...şi ne îndreptăm atenţia spre alte stabilimente. În vale jos de tot pare să fie o cabană respectabilă. „Sigur servesc acolo mâncare”.

Păcat, restaurantul Tibet ar fi fost un loc plăcut de luat masa.

Ieşim din nou la aglomeraţie şi începem coborârea dar ne oprim la primul ac de păr unde e de asemenea o parcare destul de mare şi de unde poţi arunca o privire în jos la ce te aşteaptă.

Din raţiuni de spaţiu şi timp, coborârea şi întoarcerea acasă la Innsbruck plus părerile vor face obiectul următorului episod. Va urma.