Transalpina – continuare

Prima parte (Rânca-Obârşia Lotrului) e aici. Continuăm deci cu partea nordică, de la Obârşia Lotrului la Sălişte.

De fapt povestirea o lăsasem la podul de pe Lotru după coborârea din Şaua Ştefanu. De acolo e numai asfalt până la Obârşie şi dat fiind terenul plat ai impresia că ai trecut munţii. De fapt, eşti departe de asta. Mai scurt e să te întorci spre Rânca decât să continui spre nord. Aici eşti în creierii munţilor, cum se zice. Obârşia Lotrului, deşi e trecută pe borne nu cred că e o localitate adevărată (în sens administrativ), e doar o răscruce de drumuri unde au răsărit câteva construcţii. De aici ai de ales:

-să te întorci la Rânca - 30 de kilometri, mulţi prin zone alpine.

-să o iei la dreapta spre Voineasa pe DN 7A (alt DN care nu a văzut asfalt decât pe bucaţi) – 40 de kilometri pe un drum pitoresc pe malul lacului Vidra şi prin Curmătura Vidruţei. Din Voineasa se iese în Valea Oltului la Brezoi.

-să o iei la stânga spre Petroşani prin pasul Groapa Seacă – 28 de kilometri de drum în asfaltare prin Cheile Jieţului (pe DN 7A am fost anul trecut)

-să o iei spre nord pe DN 67C – 60 de kilometri până la prima aşezare omenească serioasă - opţiunea noastră.

Cum spuneam, la Obârşia Lotrului nu e o localitate însă sunt oameni mult prea mulţi. Există un fel de tabere cu corturi din polietilenă şi maşini foarte vechi (în munţi nu verifică nimeni ITP-ul la hârburi) ale ciupercarilor. Ce fac, ce nu fac, ansamblul e sinistru – gunoaie cât cuprinde, fum de la zecile de focuri şi o atmosferă de tabără de refugiaţi. Oamenii locuiesc acolo toată vara şi asta se vede.

Ce mai populează zona sunt camioanele tăietorilor de lemne care probabil îşi freacă mâinile la vederea asfaltului. Cascada Empire am înţeles că e stăpână pe acolo.

Romstrade se reprezintă şi ea printr-o staţie de betoane şi organizare de şantier ca să adauge la pitorescul locului. Că tot veni vorba, lucrau de zor şi sâmbata.

Noi am continuat spre nord dar imediat ne-am lovit de o zonă în care se lucrează intens – se lărgeşte, se întăreşte malul. Lucrurile par departe de o formă finală.

Acolo am avut şi un mic incident cu un scraper ce lucra la nivelat şi care s-a dat la o parte să trecem înainte să-şi fi terminat treaba. Rezultatul a fost mângâierea pe burtă a maşinii cu nişte bolovani. Bucata în lucru nu e mare, se ajunge din nou la asfalt şi se urcă spre Pasul Tartarău (1600+). Drumul nu e deloc la fel de spectaculos ca partea alpină dar când va fi gata...ce plăcere va fi să conduci pe acolo...

Cum spuneam, momentan drumul e departe de a fi terminat. Nu vă luaţi după site-urile care spun cât s-a asfaltat, asfaltul nu e totul la un drum. Întărituri, parapeţi, rigole, marcaje, indicatoare – toate lipsesc cred că pe 80% din drum. Plus că mereu poţi avea surpriza ca după colţ să fie un podeţ în lucru. Ăsta nu e drum aproape de a fi terminat.

Revenind la traseu, drumul merge exclusiv prin pădure şi ar putea deveni plictisitor. Din fericire Hidroelectrica s-a gândit la acest aspect şi a făcut două baraje pentru turişti. Primul la care se ajunge e Oaşa – numit după cabana cu acelaşi nume. În coada lacului e şi o intersecţie cu dumul judeţean 106N care în teorie face legătura cu Păltiniş. În practică, doar dacă ai 4x4. Tot la coada lacului există momentan şi obstacole de genul acestui pod de lemn.

Structura e metalică şi am văzut camioane încărcate trecând pe el dar nu înseamnă că nu ai o strângere de inimă când urci şi lemnele trosnesc. La Oaşa am avut plăcuta surpriză să constat că, dintr-un motiv care îmi scapă acum, nu s-au economisit bani şi drumul trece pe 5 viaducte destul de mari în loc să urmărească conturul lacului. N-a fost aşa de la început, dacă aruncaţi o privire la imaginea din satelit o să vedeţi conturul primei variante de drum.

În cazul Transfăgărăşanului toţi banii s-au dus pe tunele şi viaducte până la Vidraru aşa că la lac s-a ales soluţia cu conturul lacului ceea ce lungeşte considerabil drumul (în coada lacului, pe ramura cu pârâul Buda un viaduct de 450 de metri ar si scutit o ocolire de 6.5 kilometri).

Dar, ca de obicei, divaghez plus că am mai perorat pe tema asta. Aşadar, Oaşa. Prima grijă, am aşezat maşina ca să studiem ce au făcut bolovanii pe dedesubt.

Pare mai mult sau mai puţin ok, nu curge ulei sau alte lichide, nu e îndoit nimic, doar nişte vopsea luată de pe scut – aşa că ne îndreptăm atenţia asupra barajului. Cam nespectaculos aş putea spune – e făcut în 1972 şi e din anrocamente pentru că se pare că rocile pe acolo au un conţinut prea mare de mică (ha ha) pentru ca să se poată face un beton de calitate pentru un baraj în dublu arc (barajele se construiesc în general cu materiale disponibile la faţa locului pentru că datorită cantităţilor necesare ar fi prea scump să fie aduse din altă parte). Lângă baraj e noua cabană Oaşa (cea veche e undeva sub apă) şi dacă nu mă înşel şi o mânăstire. De aici se desprind drumuri judeţene marcate pe Google Earth spre Petrila (709K) şi spre Cugir (704) dar probabil e vorba de nişte forestiere degradate.

Pentru că aparent nu e nimic interesant acolo o să vă povestesc despre altceva şi anume: ta-daaaaam, amenajarea hidrografică a râului Sebeş. Dacă Hidroelectrica e beneficiarul barajelor, e clar care e scopul acumulărilor. Dar unde să fie hidrocentralele, că nu se văd nicăieri. Răspunsul este – în munte. La coada lacului următor, Tău-Bistra, se găseşte CHE Gâlceag la capătul unei galerii de 370 de metri. Apa ajunge aici de la Oaşa printr-o galerie de 8,5 kilometri. Amenajarea e mult mai complexă decât ce explic eu aici, au trebuit adunate ape din mai multe bazine hidrografice pentru că Sebeşul singur nu avea debit suficient. La fel şi la Tău-Bistra care este lacul următor. Aici barajul este de beton în arc.

Apele sale ajung la CHE Şugag printr-o galerie de 8 kilometri. CHE Şugag e şi mai adânc în munte, la 570 de metri. Barajul Tău-Bistra e mai nou, din 1984. La momentul când am trecut noi pe acolo lacul era destul de plin.

O structură ciudată, lângă baraj.

De la barajul Tău-Bistra sunt 44 de kilometri până la Obârşia Lotrului.

Detalii ale barajului.

De la acest baraj sunt încă 13 kilometri până la Dobra, satul unde traseul original al Transalpinei se desprinde spre dreapta din DN 67C care continuă spre Sebeş.

Dat fiind faptul că eram veniţi să parcurgem Transalpina nu DN67C am luat-o la dreapta şi am continuat până am văzut indicatorul Jina 7km. Dacă imi aduc bine aminte am o poza pupând acest indicator când, în august 2009, am parcurs traseul în sens opus cu furia verde care furie verde săraca are o gardă la sol hilară pentru aşa ceva. Pe atunci drumul era foarte îngust şi într-o stare foarte proastă. E drept că am observat şi atunci parapeţii de piatră şi mă întrebam cum de are poteca respectivă parapet însă cum spuneam, nu am făcut legătura cu Transalpina. Acum această bucată este în curs de modernizare. E lăţită pe mai toată lungimea şi se toarnă întăriturile pentru mal.

Urcarea în sine are 5 kilometri şi arată aşa: click. La sfârşitul urcării am oprit înainte să intrăm definitiv pe asfalt.

Cumva Bob reuşeşte să se murdărească singur pe ochi, fără nici un ajutor.

După această pauză am urmat traseul prin Poiana Sibiului...

...Rod, Tilişca şi în final Sălişte. De acolo am mers la Sibiu să mâncăm ceva rapid şi să ne întoarcem la Bucureşti pentru că era deja ora 6 seara.

Asta a fost Transalpina, cu bune, cu rele. Impresii? E frumos dar deocamdată e cam aventuros. E mai bine să fie două maşini în caz că se întâmplă ceva. După Urdele nu mai e semnal la mobil până la Şugag (poate cu excepţie la Obârşia Lotrului, dar nu am verificat). Calitatea oamenilor care vin acolo lasă mult de dorit, la fel ca şi pe Transfăgărăşan – acest lucru nu se va îmbunătăţi, din contră. Aşteptaţi-vă la ce e mai rău. Vara viitoare, cine ştie...Bâlea 2.0. Într-un fel cred că e mai bine de mers acum când lui Fane Manele încă îi este frică să nu atingă spoilerul de la Loganul tunat. Îmi aduc aminte amuzat de un mare meseriaş - cu Golf 5 negru, geamuri fumurii, ditamai antena de staţie CB pe maşină, ochelari de soare cu oglindă tip picatură, genul de corporatist hipster - rătăcit pe la Obârşia Lotrului, probabil dinspre Voineasa, de unde vine asfaltul. A venit până la intersecţia cu Transalpina, nu i-a plăcut ce a văzut şi s-a întors dispărând într-un nor de praf. Când am intrat pe tronsonul în lucru spre Pasul Tartarău ne-am întâlnit cu el venind din sens opus scârbit. Nici acolo nu-i plăcuse. La anul o să fie plin de adidaşi şi manele.

Pentru finalul apoteotic al road trip-ului de sâmbătă am ceva special. Dar asta data viitoare...