Transalpina!

Înainte de toate, un pic de istorie. Până în vremuri relativ recente trecutul munţilor (cu marfă) era o activitate de făcut în acord cu natura şi ce a vrut ea să facă din relief. Bunăoară exemplul drumului prin Cheia – Pasul Bratocea. Până nu s-a făcut şoseaua modernă, nu se trecea pe acolo ci pe la Tabla Buţii (de la Mâneciu se trecea spre Întorsura Buzăului). În zona Gorj-Vâlcea opţiunile erau puţine. Valea Jiului cred că era un coşmar de trecut fără podurile moderne şi la fel şi Valea Oltului (de aceea autostrada Bucureşti Sibiu nici nu va încerca să treacă prin Valea Oltului şi se va fofila pe un traseu mult mai blând). Cum ziceam, opţiuni puţine însă oamenii tot aveau de mutat o oaie, un car cu fân sau o mică oaste să dea un la fel de mic omor peste munte. Chestiile astea se făceau pe unde permitea terenul.

Aşa a apărut şi Transalpina, cunoscută la început sub denumirea Poteca Dracului – un drum care să unească Transilvania cu Regatul şi pe care putea urca şi oaia şi eventual un tun. Importanţa drumului a făcut ca acest traseu să fie recondiţionat în mai multe rânduri de regele Carol al II-lea, de germani (sunt curios dacă au trecut Panzere pe acolo) şi, mai nou, de Romstrade. Forma civilizată a luat-o sub mâna regelui de unde şi supranumele de Drumul Regelui. La acea vreme traseul era Sălişte-Jina-Şugag-Obârşia Lotrului-Rânca-Novaci. Am fost de două ori pe traseul Sălişte-Jina (o dată până în Şugag) şi n-aveam idee că sunt pe Drumul Regelui. Am văzut că parapeţii sunt de piatră şi arată foarte vechi dar nu am făcut legătura.

Revenind, traseul a mai suferit modificări odată cu construirea barajelor de la Căpâlna, Tău-Bistra şi Oaşa însă modificările au constat numai în cocoţarea drumului ceva mai sus. Tot pe atunci legătura cu Sebeşul a devenit mai importantă decât cea cu Sălişte prin Jina şi bucata dintre Jina şi Dobra a rămas în paragină.

Undeva în istoria recentă drumul a fost ridicat la rang de drum naţional deşi el nu a văzut niciodată asfalt. Tot relativ recent şi-a căpătat numele de Transalpina deşi mai potrivit ar fi Transparâng (nume sub care a şi fost cunoscută mai demult).

Urmează povestea traversării, începând cu bucata cea mai pitorească, cea de la Novaci la Obârşia Lotrului.

Transalpina era o altă destinaţie pe care o aveam pe listă de ceva vreme. Ea a fost uşor practicabilă până prin 2005 după care numai cu maşini 4x4 şi garda mare erai sigur că treci – cel puţin aşa citeam eu pe forumuri când visam că aş putea merge. De atunci Romstrade s-a pus pe lucru şi a asfaltat mare parte din cei 148 de kilometri. Anul trecut, tot în septembrie am fost de două ori până la Rânca – o dată pe cea mai cruntă ceaţă pe care am întâlnit-o şi a doua oară pe o vreme superbă când am şi ajuns în Pasul Urdele cu furia verde, fără nici o problemă. Şi totuşi a rămas mirajul traversării complete. Sâmbăta trecută am rezolvat. Am auzit că ar fi în mare parte gata, că se trece şi cu maşină sport şi am mers să verificăm.

Aşadar, sâmbătă dimineaţă am plecat cu planuri mari din Bucureşti pe la 7 şi jumătate. Autostradă, mâncat la Rm. Vâlcea şi pe la 11 intram în judeţul Gorj.

Din drumul naţional care duce la Tg. Gorj (ha ha) în Bengeşti se desprinde spre dreapta DN 67C. La început nu e nimic spectaculos, drumul merge prin câmpie spre oraşul Novaci. În Novaci se schimbă totul - pantă de 12%, indicator cu diverse pericole, avertizare de drum închis circulaţiei publice. Într-adevăr, la organizarea de şantier de la ieşirea din Novaci este o betonieră care s-a răsturnat şi a rămas fără benă. Mai sus pe serpentine e o Dacie 1310 vişinie care la fel, s-a răsturnat şi acum aşteaptă cine ştie ce pe marginea drumului. Noi am ajuns întregi la Rânca pe care am traversat-o repede – nu ştiu să fie o staţiune mai respingătoare la noi.

După Rânca drumul urcă abrupt 10 ace de păr până sub vârful Păpuşa după care continuă mai mult sau mai puţin pe curba de nivel spre nord vest. La unul dintre acele de păr am văzut bena pe care o pierduse betoniera. Rău loc să te răstorni.

Cum spuneam, vremea nu a ţinut cu noi.

Am făcut prima oprire la un petec de zăpadă – presupun că aţi văzut pe la ştiri că a nins în munţi.

Am continuat apoi spre Pasul Urdele care e foarte aproape. Mai nou asfaltul ajunge până în pas de la Bengeşti, fără întrerupere. Am oprit şi acolo pentru fotodocument...

...după care am continuat pe teritoriu cunoscut numai de pe hărţi. Configuraţia terenului e după cum urmează: după pasul Urdele urmează o coborâre şi apoi o urcare spre ceea ce ar fi alt pas, Muntinu. Nu cunosc regulile după care se delimitează o trecătoare faţă de alta însă Muntinu nu e trecut pe nici o hartă şi nu e recunoscut ca atare. De coborât se coboară pe ace de păr foarte strânse.

În unul dintre ele am găsit o chestie interesantă.

Borna din imagine pare să fie veche, de pe vremea când drumul normal pornea din Sălişte nu din Sebeş. Când s-a făcut şi drumul spre Sebeş s-a renunţat şi s-a pus Obârşia Lotrului ca următoarea localitate numai că borna era gravată cu Sălişte 114km şi nu a fost altă soluţie decât vopseaua.

Oricum e o mică bucăţică de istorie şi mi-ar părea rău să fie înlocuită de o bornă de tablă vopsită reflectorizant.

Continuând am ajuns la o porţiune fără asfalt unde lucrurile începeau să fie noroiase.

Urcarea spre Muntinu, prima parte.

În spate, spre Urdele.

După cum se vede, dădusem din nou de asfalt dar bucuria a fost de scurtă durată.

Drumul urcă pe Muntinu fără ace de păr, face doar o curbă mai strânsă la un moment dat şi apoi continuă urcarea. Şi ajungem noi la maşinile pe care le vedeam de jos staţionând, fără să ştim motivul. Acum îl aflăm şi nu e prea plăcut. Ultima bucată de urcare e cam desfundată de la ninsoare combinată cu camioane şi un microbuz s-a blocat în ultima curbă.

După vreo 5 minute l-au scos din mocirlă şi coada care s-a format începe să-şi încerce norocul. Fiatul a tras mai multe lozuri până a dat de unul norocos.

Şi apoi a urmat partea horror a urcării. Camionul din faţa noastră a pornit odată cu restul maşinilor, noi am rămas jos să observăm.

Ce observam era cum camionul mai mult ara drumul decât urca pentru că avea lanţuri şi ambiţie.

L-am lăsat să se ducă şi când am apreciat că va trece am pornit şi noi numai că, spre oroarea noastră, când am ajuns la jumătatea pantei din faţă de după curbă a apărut camionul dând cu spatele cu o viteză înfiorătoare. Primul gând a fost că l-a scăpat de sub control şi că vine peste noi. Primul gând a fost să-l scape naibii complet de sub control şi să sară în râpă. Nu era chiar aşa, era vorba despre o combinaţie între încredere prea mare într-un vehicul vechi, în propriile abilităţi şi demenţă – toate din partea şoferului. El făcea manevra asta pentru că mai venea cineva de sus. A trebuit să dăm înapoi cât urcasem (hău în stânga, hău în dreapta, pe ultima parte) cu camionul la 5 metri în faţa noastră. Din motive obiective legate de frica pentru propria piele nu există imagini din timpul operaţiunii (decât în capul meu, pentru multă multă vreme de acum încolo). După ce am ajuns la lărgime am lăsat camionul să dea mai în spate, am lăsat şi maşina care cobora să treacă şi am pornit din nou la deal. A mers surprinzător de bine şi am ieşit la liman. Ceva mai încolo am şi oprit, la o panoramă asupra Iezerului Muntinului. Camionul nu ne-a mai ajuns din urmă, cred că a renunţat sau nu a putut să urce.

La belvedere (impropriu spus, pentru că toată bucata Rânca-Obârşie e belvedere) mai erau opriţi şi alţi temerari. Unul cu BMW care atunci când s-a dat jos din maşină a dat un muget învingător (probabil pentru că se bucura că a trecut) şi unul cu Loganul care discuta la telefonul mobil. „Da, am ajuns, e belea!”. De unde naiba e vorba asta cu beleaua?

După acest punct drumul se linişteşte. Coboară domol spre şaua Ştefanu de unde se desprinde Strategica – drumul de creastă din munţii Latoriţei care iese aproape de Voineasa. În imagine Strategica e dunga din fundal. Pe Strategica am mai fost in decembrie când am urcat din Curmătura Vidruţei până pe Frătoşteanu Mare şi pe Mogoşu.

Drumul mai jos de Şaua Ştefanu, se vede asfalt.

Am oprit un pic în şaua Ştefanu pentru a ne dezmorţi şi a ne evalua opţiunile. Planul iniţial era să traversăm Transalpina, să dormim pe undeva şi apoi să o traversăm din nou în sens opus a doua zi, posibil pe vreme mai bună. Evident, după ce am văzut pe Muntinu am schimbat planul, după ce terminam de traversat urma să ne întoarcem la Bucureşti.

La coborâre spre Obârşia Lotrului.

Yay, asfalt!

Ahhh, iar noroi.

Asfaltul se joacă de-a v-aţi ascunselea de mai multe ori, încât pierziu şirul porţiunilor.

Căşeria din Ştefanu, abandonată.

Pe ultima bucată drumul coboară în ace de păr până în valea Lotrului pe care îl trece pe un pod nou nouţ. Chiar pare că am ieşit la civilizaţie.

Cât de mult ne-am înşelat, vedeţi data viitoare. Va urma.

UPDATE 22 oct 2010: Se pare ca luni, după ce am trecut noi au intrat utilajele si au nivelat portiunea naşpa de pe Muntinu şi la ceva timp dupa s-a şi asfaltat. Imagini cu pasul Muntinu asfaltat puteţi vedea pe topicul dedicat Transalpinei de pe Softpedia.