Transfăgărăşan (noaptea)

Cum spuneam, planul de a parcurge Transalpina de două ori s-a modificat după ce am văzut urcarea pe Muntinu. În consecinţă, hotărâsem să ne întoarcem la Bucureşti tot sâmbătă dar ca să nu rămânem cu buza umflată, am ales o rută cunoscută, interesantă şi pe care nu o văzusem niciodată noaptea: Transfăgărăşanul.

Pe la 6 seara ne-am oprit în Sibiu pentru masă şi pe la 7 ne luam tălpăşiţa în direcţia generală Braşov. Din păcate aia este şi ora la care animalele se întorc la casele lor şi mă refer aici strict la animalele gen vaci care au fost la paşune. Super treabă pe drum european să dai nas în nas cu o cireadă de vaci. Ca să nu fie anost, vacile alternează cu bivoli – o particularitate a zonei. Semnul acela "Atenţie, animale domestice" (cel cu o vacă desenată pe el) parcă însemna că e posibil să fie pe carosabil întâmplător un animal nu că drumul e blocat de zeci de cornute. Apropo, nu degeaba li se zicea dobitoace, animalele astea sunt mai proaste ca găinile – măcar găinile ştiu să se ferească de maşini. După mai multe întâlniri cu cirezi inevitabilul s-a întâmplat şi un bivol a şters spatele maşinii din fericire nu cu părţile tari dar tot a zguduit-o bine. Proastă treabă cu animalele astea libere pe drum. Erau şi nişte însoţitori cu nuiele dar mai mult râdeau decât făceau treabă.

Mă rog, asta a fost o paranteză, să nu uităm pentru ce am venit.

Mai întâi de toate trebuie spus că oficial Transfăgărăşanul este închis între 21 şi 6. Cum se manifestă închiderea aceasta, nu e clar. Indicatorul e la intersecţia cu DN1. Dacă trec la 20:45 de indicator e ilegal să mai traversez? Cum ar putea cineva care nu a mai fost pe acolo să estimeze cât durează traversarea dacă nu este indicat de unde şi până unde se închide? Dacă e interzis, de ce nu se pune o barieră ca în ţările civilizate? Una la Bâlea Cascadă şi una la Cabana Capra ar fi de ajuns pentru a proteja partea cea mai expusă. De ce nu se închide tunelul de la Bâlea pentru a nu prezenta interes ca trecătoare noaptea? În fine, întrebările sunt mai mult retorice.

LE: Am văzut pe net un indicator corect amplasat la intrarea pe partea sudică: Interzis între orele 21 şi 7 între km 104+000 şi 129+900. Deci se poate.

Noi am intrat legal pe Transfăgărăşan la 8 fără câteva minute – încă pe lumină. Am mers ca vântul şi ca gândul spre Bâlea Cascada. Acolo nici o bariera, nici un indicator aşa că am continuat pe lumină din ce în ce mai puţină. Am trecut de Poarta Geniştilor şi am observat că luminile prin satele din câmpie se aprinseseră deja. Ce era totuşi mai îngrijorător era faptul că nu prea mai erau maşini. Nu faptul că eram singuri era problema ci că aveam nevoie de maşini care să circule pe serpentine pentru poze. Acum ceva vreme am văzut o imagine cu Transfăgărăşanul noaptea şi mi-am zis că trebuie să ajung şi eu acolo pentru aşa ceva.

Totuşi, două-trei maşini coborau aşa că am urcat cât am putut de repede până la un punct de belvedere unde am instalat trepiedul şi am început declanşările. Bineînţeles, legile lui Murphy acţionează şi pe Transfăgărăşan şi telecomanda mea cu fir custom-made a refuzat să mai funcţioneze (fi-mi-ar bricolajul de ocară) după prima imagine de test. Astfel am rămas cu cele maxim 30 de secunde de expunere ale aparatului, fără mod Bulb. Oftica este, acum ca şi atunci, maximă.

Şi totuşi, timid, mai apăreau maşini care coborau (noi eram singurii care urcau) – fără să ştie că sunt efecte speciale pentru mine.

Problema era că începea să fie cam frig (5 grade) şi cam întuneric. A doua problemă am rezolvat-o cu frontala, prima a rămas.

În cele 30 de secunde de expunere, ai timp să urmăreşti cu ochiul liber detalii care nu ies în poză. Spre exemplu cum farurile unei maşini baleiază valea luminând de pe un versant pe celălalt şi cum, atunci când vântul îţi permite, poţi să urmăreşti cu urechile o maşină şi să ştii cât de dreaptă e porţiunea de drum pe care e după cum rage motorul. În speţă a fost un BMW ursuleţ cu un şofer îndrăzneţ de felul lui care mergea de două ori mai repede ca restul oamenilor (chestie observabilă uşor după lungimea dârelor de lumină în 30 de secunde) şi a cărui tobă era mai sport. Chiar şi aşa, 30 de secunde sunt puţine şi de cele mai multe ori mă alegeam cu semne de întrebare.

Ceea ce mi-aş fi dorit să iasă (Bulb, aş zice vreo 10 minute) era ceva de genul acesta, tot traseul de coborâre spre Bâlea Cascadă să fie o dâră de lumină. Va trebui să mă întorc acolo pentru aşa ceva cu o telecomandă corectă. Până atunci, am un colaj care să ţină locul imaginii respective.

Până la urmă maşinile au încetat să vină, nouă ni s-a făcut prea frig şi am plecat mai sus spre Bâlea Lac. Acolo nu era complet pustiu însă lumea era pitită prin clădiri din cauza frigului. Dacă tot am ajuns aici, am mers şi până la lac să vedem cum e noaptea.

Cu 100 de metri mai sus de noi era un plafon de nori care ar fi arătat fantastic dar tot aşa, la o expunere de ordinul minutelor. Din nou, oftică...

Am plecat prin tunel spre casă (cu frigul în oase) şi ne pregăteam pentru plictiseală majoră spre Vidraru. Totuşi Transfăgărăşanul mai avea o surpriză pentru noi. La ieşirea din tunel pe partea sudică am ieşit direct în nor cu vizibilitate între 5 şi 10 metri. Ştiind cum e terenul, chestia asta mă facea un pic neliniştit. Totuşi drumul e marcat corect şi se pot urmări liniile fără nici o problemă.

Singurele maşini cu care ne-am întâlnit au fost două turisme de Italia care sunt sigur că probau senzaţii interesante. Noi, cunoscând drumul, nu aveam aşa mari emoţii însă tot e o experienţă de memorat şi povestit la nepoţi.

Pe la Cascada Capra ne-a lăsat norul în pace şi am putut merge ceva mai repede. Aproape de Cabana Capra am trecut pe podul din imaginea de aici despre care vă spusesem că în iunie avea balustradele făcute ghem şi aruncate câteva zeci de metri mai jos în albia râului, probabil ca o consecinţă a unei avalanşe destul de mari care a venit pe vale până acolo. Cumva acest fapt nu mai părea amuzant ci sinistru.

După Cabana Capra am început plimbarea prin pădure până la Vidraru. La Piscu Negru am rămas uimiţi de proporţiile pe care le-a luat aşezământul turistic. În rest, lumea e cazată la cort destul de aproape de drum (nu-mi imaginez cum poate fi plăcut).

După italieni următoarea maşină pe care am întâlnit-o a fost aproape de Vidraru unde am întâlnit şi doi călăreţi (cu un câine) care mergeau agale pe mijlocul drumului în beznă completă. După un schimb de amabilităţi mental (noi către ei pentru că mergeau pe mijlocul drumului fără o urmă de material reflectorizant şi foarte probabil, ei către noi care aveam aprins tot ce putea să emită lumină pe maşină) i-am lăsat în urmă şi am ajuns la Vidraru. Acolo, barajul este neaşteptat de luminat la coronament. Barajul în sine nu este luminat şi nici alte lucruri din apropiere cum ar fi statuia Prometeului cu volţii în mână. Din cauza intensităţii surselor de lumină şi a unei ceţi fine din aer orice expunere mai lungă de 5 secunde devenea de nefolosit aşa că am renunţat la planul „baraj cu lac cu munte cu cer înstelat”. Păcat, mai ales acum când lacul este prin aproape ochi. Hmm, apropo de asta, ar fi interesant de văzut când deversează apă prin prea-plin dar nu cred că se întâmplă decât în cazuri extraordinare.

De la Vidraru drumul a fost, cum era de aşteptat, foarte anost. Sate multe, autostradă nu tocmai pustie şi peste toate astea oboseala a 800 de kilometri. Am ajuns acasă în jur de ora 2 după aproape 19 ore de la plecare. Copii, nu încercaţi aşa ceva acasă! Responsabilitatea şi răspunderea fie cu voi!

Transalpina şi Transfăgărăşan într-o singură zi.