Cheile Tişiţei revisited

Continuăm cu altceva, o restanţă de anul trecut de care ne-am ocupat recent. De data asta am plănuit mult mai bine aşa că am ajuns vineri seară la Greşu (interesantă trecerea pasului Muşat noaptea, la cât e de pustiu pe acolo). Astfel sâmbătă de dimineaţă puţin după ora 9 eram la poarta rezervaţiei Cheile Tişiţei suscitând interesul pădurarului. Eram evident primii. Pe bucata de drum de la asfalt la rezervaţie văzusem deja urme de urs (sub formă de excremente) aşa că ne-am gândit să întrebăm cum stă treaba. Treaba stă că sunt urşi, vin în sat la mâncat din livezi şi eşti sfătuit să nu te mişti ca ninja prin pădure că ai toate şansele să dai nas în nas cu domnia sa Moş Martin. Am zis totuşi că nu se poate să fie chiar aşa şi am plecat pe traseu.

Am mai scris mai demult despre acest traseu foarte plăcut – în principal pentru că urcarea e insesizabilă (ha ha) şi pentru că ai senzaţia că eşti în sălbăticie. De fapt nu e doar o senzaţie, rezervaţia se află în buza unei zone foarte extinse care nu e străbătută de nici un drum, e doar pădure. O pădure cu cea mai mare densitate de carnivore mari din Europa – nu degeaba site-ul se numeşte carnivoremari.ro. Revenind la traseu, el se întinde pe terasamentul unei foste mocăniţe care a fost folosită pentru exploatarea lemnului undeva până în anii 20 ai secolului trecut. După aceea a fost demontată. Podurile care la origine le bănuiesc a fi fost făcute din lemn au fost înlocuite de nişte poduri de beton, aş zice rutiere pentru că ar încăpea un camion fără probleme. Totuşi zilele în care au circulat vehicule pe aici sunt apuse. O viitură a distrus o porţiune apreciabilă din terasament prin 2006 parcă iar în rest sunt copaci căzuţi sau râul sapă malul. De la un an la altul am observat clar degradarea traseului însă administraţia se ocupă şi găseşte căi noi, alternative.

Ca să nu mai lungesc povestea, am ajuns până la tunelul cel mare oarecum stresaţi pentru că numărul de excremente de urs era îngrijorător de mare. Am făcut destul zgomot totuşi ca să nu ne întâlnim cu el. Mie cel puţin mi-au ţiuit urechile până spre seară de la cât am fluierat. Din cauza că eram ocupat cu activităţi de genul acesta, am scos aparatul prima oară abia la tunel – până atunci nu mi-a ars de poze. Astfel o să vă arăt traseul în sens invers.

Planul nostru iniţial era să facem o buclă ajungând înapoi în Greşu pe jos. Din păcate la tunel ne-am dat seama că nu e fezabil. Ca să ajungem în Greşu ar fi trebuit să continuăm de-a lungul râului pe un traseu aproape inexistent. Cu maceta, da, poate. Tunelul duce în cu totul altă parte, spre sud şi ar fi însemnat să trebuiască să ne întoarcem pe acelaşi drum, chiar dacă mergeam mai departe. Apropo, intrarea în tunel e aproximativ pe aici.

Intrarea în tunel.

Mai aproape de intrare, se observă noroiul. Tot aşa se observă că tunelul nu e deloc mic, are cam 300 de metri. Eu aveam frontala la mine însă ideea de a traversa de două ori tunelul cu o singură frontală nu prea ne surâdea.

Am avansat un pic înăuntru dar nu am continuat.

De acolo, cum ziceam, ne-am întors înapoi.

În câteva locuri (cum ar fi cel de mai sus) mai sunt vestigii ale mocăniţei – bucăţi de şină care nu au putut fi recuperate. Din păcate sunt în râu şi nu se poate vedea ce scrie pe ele – de obicei scrie anul şi uzina care le-a făcut.

Peisajul variază, uneori mergi prin pădure dar ai oarecum vizibilitate…

…alteori parcă eşti în junglă şi nu ştii ce poate să sară din tufiş.

Cele două arcade (că nu le pot spune tunel, lungimea e comparabilă cu diametrul) prin care trecea mocăniţa.

Podurile de beton, în stare destul de proastă.

Zone în care râul sapă nestingherit la traseu iar malul se surpă peste ceea ce nu strică râul.

La cantonul de vânătoare, n-am idee de ce poarta (împreună cu un tronson de gard) e dărâmată.

Pod peste brusturi.

Imagini din zona distrusă de viitură cu podurile de lemn construite pentru a facilita trecerea turiştilor.

Ultima imagine din chei, din zona care deja nu mai e folosită ca traseu pentru că e destul de periculoasă – ceva mai încolo de locul din imagine e o trecere un pic delicată peste o cădere neplăcută de vreo 10 metri spre râu.

La întoarcere la maşină ne-am întâlnit şi cu alţi oameni dar abia aproape de canton. La maşină ne-am întâlnit din nou cu pădurarul care mai avea acum şi nişte colegi cu el. Aceştia ne-au povestit cum e să dai peste ursoaică cu pui şi cât de rău îţi pare în acele momente că nu ai moştenit mai mult de la strămoşii tăi, maimuţele. Privind aşa în retrospectivă, probabil e mai sigur să mergeţi într-un grup mai mare, nu cred că aş repeta experienţa.

Noaptea am fost la testat noua telecomandă în trecătoare, acolo unde mai făcusem poze anul trecut. Am calculat greşit evident şi după o expunere de vreo 5 minute n-am obţinut decât asta aşa că m-am supărat şi am plecat înapoi la pensiune.

A doua zi am luat bicicletele şi am urcat, contrar propunerii mele laşe, pe propriile puteri cât am putut. După aproape două ore de urcat am coborât pe acelaşi traseu în 15 minute – asfaltul e fantastic şi trecătoarea e încă destul de necirculată ca să faci aroganţe de genul. Atenţie totuşi la utilajele forestiere care ies din laterale şi care lasă şi noroi pe asfalt.