Guinness Storehouse

Să ne imaginăm cum ar fi dacă CONTEC Tecuci s-ar decide că ar merge făcuţi nişte bani în plus (pentru cine nu ştie, CONTEC vine de la Conserve Tecuci şi dacă eşti de prin partea de est a României probabil ai mâncat de la ei fără să ştii). Bun. Ce să facă el atunci – să facă un fel de muzeu unde să arate oamenilor cum se face muştarul. Cât de greu e de crescut muştarul şi cât de importantă e apa cu care speli muştarul! Şi cât de mari sunt cuvele în care se prepară! De fapt, muştarul lor nu e doar un muştar, e o experienţă! Şi la ieşire oamenii ar putea să cumpere tricouri cu borcane de muştar pe ele, şi brelocuri şi chiar şi fiole mici de tot în care se găseşte muştar original CONTEC! Singura piedică în calea preamăririi CONTEC-ului este faptul că oamenii nu se pot îmbăta cu muştar altfel o vizită la CONTEC Storehouse ar fi fost sus tare pe lista de priorităţi a unui turist în România.

Înlocuiţi muştarul cu bere şi aţi cam înţeles despre ce e vorba. Oriunde aţi citi ceva despre Dublin pe lista de priorităţi este o vizită la acest Guinness Storehouse. Asta şi distileria Jameson. Când atracţiile prinicipale din oraş sunt fabrici de băuturi alcoolice, mă gândesc că asta spune ceva despre oraş în sine. Mă rog, nu divaghez acum, altă dată despre Dublin şi viciile lui.

La intrare la storehouse e o sală destul de mare pregătită să primească ceea ce par a fi cozi interminabile de turişti ahtiaţi. Dacă ar mai fi trebuit şi să stau la rând pentru privilegiul de a da o sumă ridicolă ca să văd butoaie cu cifre pe ele, mă supăram. Aşa, eram doar victima unei senzaţii de disconfort. Pentru că era aproape de ora de închidere nu a trebuit să mă calc în picioare cu restul turiştilor din Dublin şi măcar am putut studia în linişte ce mi se servea ca fiind interesant.

De exemplu, am aflat că hameiul creşte numai în două regiuni din lume între nu ştiu ce paralele. Cineva ar trebui să le spună oamenilor de pe lângă Sighişoara să se oprească din cultivat hamei pentru că nu creşte pe acolo. Alt lucru interesant e că berarii sunt obsedaţi de calitatea apei – idee care e prezentă reclamele de la noi şi pe care se insistă enervant. Cea mai pură apă, cea mai de la munte, cea mai cristalină, cea mai fără bule sau mai ştiu eu ce.

Aproape de intrare e o cascadă cu apă. Sper că nu folosesc apa aia la bere pentru că tot turistul aruncă instinctual monede slinoase în bazin.

Prin aceeaşi zonă se ajunge la primul punct de degustare unde primeşti o jumătate de pahar de Ghinis, presumably proaspăt. Şi stai aşa şi savurezi experienţa Ghinis. Experienţa! Mă-nţelegeţi? Simt ca nu mă înţelegeţi.

Că tot ziceam de butoie cu cifre pe ele – într-o sală sunt expuse diverse mărimi de rezervoare de lemn de pe vremea lui Pazvante. Pe ele scrie echivalentul a câte halbe de bere. Cel mai mare avea o cifra gen 140.000 sau ceva asemănător. Nu înţeleg cum e asta informativ. Conta dacă încăpeau 150.000? Dacă era doar 120.000 era puţin? Prostii pentru turişti cu creierul neted. "Oauuu (şterge o bală din colţul gurii), ia uite frate încăpeau jdemii de halbe în rezervorul aista. Nu mă aşteptam".

Arhitectura locului e interesantă, clădirea a fost oarecum eviscerată şi înăuntru i s-au transplantat chestii moderne gen scări rulante, sticlă şi metal. Iar clădirea nu e deloc mică, are 6 etaje destul de înalte.

Etajele sunt tematice, pe măsură ce urci dai de alte aspecte ale experienţei Guinness. Un lucru cu adevărat interesant (fără glumă de data asta) pe care l-am urmărit cap-coadă a fost un film de epocă despre cum se făceau butoaiele pentru bere într-o epocă în care maşinile încă nu fuseseră dresate să ne facă munca.

La un alt etaj se află o galerie cu reclamele pe care le-au folosit de-a lungul timpului. Undeva, la un moment dat, cuiva i s-a părut genial să folosească un tucan într-un poster. Ca şi cum muştarul CONTEC şi-ar lua drept mascotă o focă. De ce? De ce nu?

Ultima etapă a experienţei Guinness e Gravity Bar, o structură de sticlă şi metal aflată deasupra clădirii originale unde te poţi duce să îţi revendici pint-ul de Guinness inclus în bilet şi să priveşti Dublin-ul de sus, nu de alta dar nu prea ai ocazia să faci asta.

Noi am savurat berea până am fost invitaţi politicos să părăsim incinta - de fapt nu, am fost informaţi că putem să mai stăm cât vrem dar nu se mai serveşte băutură şi, mult mai grav, se închide magazinul de suveniruri de la parter. Am rezistat cu greu în faţa tentaţiei de a-mi lua un magnet de frigider cu tucanul cu halbă pe cioc.

Am ieşit pe poarta întredeschisă, echivalentul pusului scaunelor pe masă într-un bar – moment în care ştii că trebuie să pleci acasă.

No acuma ce să zic, să nu vă duceţi? După părerea mea e „Hainele noi ale împăratului” (o chestie peste care am dat prea des în concediul de anul acesta). Totuşi mergeţi fericiţi şi povestiţi şi la alţii „cât de belea e”. Daddy Guinness needs a new pair of whatever şi voi o să-l ajutaţi să şi-o ia.