Land der Berge: Patscherkofel

Duminică, penultima zi de Innsbruck. Vremea ţine cu noi şi vedem în sfârşit soarele de dimineaţă. Vreme bună deci pentru mers pe munte. Innsbruck Card-ul permite (printre multe altele) accesul o singură dată la toate instalaţiile de telegondolă, telescaun şi telecabină din zonă. În general sunt telescaune, mai e Olympiabahn care e funicular şi sunt şi cele două telecabine adevărate – Patscherkofel şi Nordkette. Noi am mers prima oară la Patscherkofel.

Autobuzul numărul Numaiţinminte te lasă fix la staţia de telecabină şi ghici ce, are şi stand de biciclete la spate aşa că poţi merge până acolo pe 4 roţi – nu că ar folosi mulţi opţiunea. Telecabina e destul de veche şi total nespectaculoasă. Mai întâi parcurge o bucată aproape orizontală pe deasupra unui teren de golf şi apoi urcă relativ domol prin pădure până pe la 1800 de metri dacă nu mă înşel.

O chestie ingenioasă e faptul că instalaţia are o staţie de mijloc şi 4 telecabine nu 2. La staţia de mijloc cei care urcă se dau jos şi urcă în cealaltă telecabină, practic fac schimb cu cei ce coboară. Telecabinele pronesc apoi în sens opus. Artificiul face ca în acelaşi timp în care două telecabine ar ajunge sus de fapt ajung sus oameni cât pentru trei telecabine. În imaginea de mai jos, staţia de mijloc.

Telecabinele sunt frumos colorate, pe o parte sunt albastre, pe o parte portocalii.

Odată ajunşi sus, ieşirea e pe acoperişul staţiei unde e şi un fel de terasă panoramică.

Innsbruck-ul e undeva jos în vale.

Se văd atât detalii urbane cum ar fi gara...

...cât şi rurale cum ar fi mici ferme din împrejurimi.

Vis-a-vis e Nordkette-ul şi telecabina cu acelaşi nume pe care urma să o folosim mai târziu în zi. Staţia Nordkette de la ~1900 e în stânga jos şi staţia finală Hafelekar de la ~2300 e în dreapta.

Valea Inn-ului spre vest, ilustrând conceptul de „sun plateau” menţionat prin pliante: satele din jur nu sunt în valea propriu-zisă ci pe nişte „etajere” aflate cam 300 de metri mai sus, de obicei pe partea sudică a văii dar nu obligatoriu. Aşa e cazul Axams, Birgitz sau Goetzens.

Şi aşa sunt multe alte sate ale căror nume nu le ştiu.

Staţia finală Patscherkofel nu e pe vârf, acolo e un releu. În schimb trasee sunt destule şi se pare că e foarte folosit – probabil pentru că e mult mai accesibil fără echipament special, ca Nordkette. Pentru plimbarea noastră am ales un traseu circular care înconjoară pe curba de nivel tot muntele. Unii dintre noi, că alţii au ales trasee mai lungi şi mai elaborate cu coborâre prin alte părţi.

Ocolirea muntelui e plictisitoare la început pentru că merge pe drumul de maşină spre releu. Măcar peisajul e interesant – spre vest, valea prin care urcă autostrada spre Brennerpass.

Punctul de taxare de la intrarea pe valea-fundătură spre Stubaital.

O privire mai de ansamblu.

Câteva vârfuri spre gheţarul Stubai.

Europabrucke

Diverse construcţii.

La un moment dat traseul nostru părăseşte drumul şi devine cărare de munte şi una chiar frumoasă.

Din păcate marcajul pe care îl vedeţi e acelaşi pentru toate traseele – nu e marcajul „bandă albă” ca să zic aşa, indică doar faptul că eşti pe un traseu. O altă particularitate a marcajelor de la ei pe care nu am înţeles-o e faptul că la răscruci unde sunt indicate direcţiile nu sunt indicate şi durate aproximative. La o astfel de răscruce nu am fost în stare să găsim traseul nostru pentru că nu era indicat pe plăcuţe. Aşa că am făcut cale întoarsă pe acelaşi drum.

Oricum, acestea sunt mici neajunsuri în situaţia de faţă. Am rămas oarecum impresionat de numărul oamenilor care erau ieşiţi la plimbare. Pe acolo oamenii au o pereche de beţe de trekking aşa cum avem noi umbrelă. Vârsta pe traseu varia de la 3-4 ani până la 70-80, ambele grupe de vârstă descurcându-se mai bine ca noi.

La sfârşit, restul de imagini care nu au încăput în altă parte.

Land der Berge: Hoadl şi Birgitzer Alm

Plimbarea de dimineaţă cu maşina până în Solden n-avea cum să umple ziua de sâmbătă aşa că ne-am găsit altceva de făcut. Dacă tot eram la munte am zis să ieşim un pic şi pe cărări. Primul punct atacat, Hoadl – 2340m, un vârf din zonă unde ajunge un fel de funicular care pleacă din Axamer Lizum. Maşinăria se cheamă Olympiabahn (multe lucruri pe acolo au în componenţă Olympia pentru că au fost construite cu ocazia olimpiadelor de iarnă).

Vremea fiind fantastică pentru o plimbare pe munte, funicularul era cam plin, mai mai să nu găsim loc.

Deşi era vizibilitate bună până pe la 2000 de metri, după era totul în nor, inclusiv staţia de sosire de la Hoadl. Când am ieşit afară am început să ne întrebăm dacă e ok să abordăm un traseu necunoscut pe astfel de vreme. Totuşi am zis că harta e clară şi dacă nu ne abatem de la drum ajungem înapoi în Axamer Lizum fără probleme (că acesta era planul, să coborâm pe jos).

Panglicile galbene sunt de fapt gardul electrificat cu care am făcut cunoştinţă (mai trecusem prin altele fără probleme) - de data asta se pare că vremea umedă a înlesnit oarece curenţi electrici. Oricum nu e mare lucru, e menit să sperie animalele care se ating de el (nu vă imaginaţi scene din desene animate cu păr sârmos şi fumegând).

Coborârea a decurs ok, pe la 2000 am ieşit din nor şi am început şi noi să vedem împrejurimile. Un exemplar de murmaltiere, cum li se zice pe acolo marmotelor. Staniolul nu era de găsit.

Cai blonzi.

Olympiabahn văzut din afară.

O privire înapoi, odată ajunşi în Axamer Lizum.

Pentru că tot nu consumasem tot timpul alocat plimbărilor şi pentru că vremea părea să se îmbunătăţească, n-am coborât înapoi în Axams ci am parcat maşina la intrarea pe drumul forestier spre Birgitzer Alm (care din câte înţeleg e ceva gen păşunea Birgitz-ului pentru că e în dreptul satului Birgitz. Fiecare sat cu Alm-ul lui). Birgitzer Alm e şi numele unei cabane se pare destul de populară. Diferenţa de nivel e de vreo 500 de metri dar mi-a scos peri albi (probabil din cauză că mergeam pe un drum de maşini pe unde alţii urcau cu maşina!).

Cabana e faină, ce să zic. Când am ajuns sus vremea tocmai se îndreptase bine de tot – semn bun pentru a doua zi când aveam de gând să atacăm cele două telecabine mai serioase din zona Innsbruck-ului.

Prin faţa cabanei am avut parte şi de un episod mai ruşinos în sensul că am fost fugărit de un tăuraş prea curios (oi fi eu orăşean prost, dar nah, am tendinţa să fug când sunt urmărit de animale mai mari ca mine cu coarne, gheare sau colţi).

Pe muntele de vis-a-vis se vede printre copaci Olympiabahn cum urcă. Staţia intermediară...

...şi staţia finală de pe Hoadl, acum bine-mersi scăldată în soare.

Vedere asupra Innsbruck-ului nu prea e, doar dintr-un punct de pe traseu se vede ceva – partea de vest cu aeroportul.

Asta a fost cu plimbarea de sâmbătă pe cărări de munte. A doua zi a urmat altă tranşă, dar despre asta în episodul următor.

Land der Berge: Ötztal Classic

Tot revista presei:

Taximetristul o arde cu 170 pe centura mare a Parisului. Obişnuit de la alţi taximetrişti cu „C’est mieux de rouler tranquille” întreb şi eu timid:

-Dar totuşi care e limita de viteză aici?
-Nu există limită de viteză! Il faut travailler!

„Aproape” am văzut ce e aia să-ţi piardă bagajul la avion. Ajung la banda rulantă, pe ea trei bagaje şi nici unul al meu (asta după ce am petrecut ceva mai mult timp la control paşapoarte – de unde vin, acolo locuiesc, nu, atunci unde, pentru cine lucrez etc.) La biroul de bagaje tipul îmi zice că bagajul meu nu apare nici unde în sistem (Computer says no) şi că probabil e încă în Paris. Amuzat oarecum (că nu era aşa grav) iau în primire trusa de toaletă pe care se pare că o primesc toţi nefericiţii de tipul acesta. Când să plec, tipul îmi zice: Eşti sigur că troller-ul acela de pe bandă nu e al tău? Pfff, îl văd de aici că nu e al meu dar nah hai să mă uit de aproape. Nu era al meu (că totuşi văd bine la depărtare) însă trollerul meu era undeva ascuns deoparte după bandă, dat jos de cine ştie ce "binevoitor", probabil era îngrijorat să nu ameţească trollerul. M-am întors rânjit la ghişeu ca să returnez trusa. „-He he, l-am găsit dar nu sunt turist prost. –Da da, cum să nu, vă cred, li se întâmplă tuturor (nu).”

Baile Atha Cliath e în haine de iarnă. Maşinile umblă cu rouă îngheţată pe ele şi nu e decât un grad afară. Fetele tot în fustă umblă. Dacă data trecută am văzut un Cristim, acum am văzut o „Alimentară Ardelenească”. Iar am uitat că aici nu numai că se conduce pe partea greşită dar şi priza e greşită. De când am fost ultima oară se pare că au mai evoluat cu robinetele – în loc să fie două robinete separate pentru apă rece şi caldă e unul singur însă apa se amestecă doar după ce iese de pe ţeavă ceea că dă un sentiment ciudat pentru că simţi când fierbinte când rece ca gheaţa. Interesant ce să zic.

Mai jos nişte imagini din ziua de sâmbătă din Land der Berge. Ötztal Classic e un eveniment anual care constă într-un raliu relaxat cu maşini clasice pe un traseu fain de munte. Dacă nu ar fi fost vremea atât de neplăcută am fi ajuns sus în trecătoare la Timmelsjoch (Passo del Rombo) la 2509 metri pe ceea ce am văzut descris ca fiind cea mai spectaculoasă trecătoare din Alpii Tirolezi. Verific eu altă dată. Am ajuns doar până în Solden, o staţiune foarte faină. Ca să ne consolăm am fost să vedem cascada Stiubenfall de la belvedere.

Land der Berge: Kristallwelten

Kristallwelten – Lumi de cristal e una din principalele atracţii turistice din zona Innsbruck-ului, dacă e să ne luăm după numărul de apariţii de pe pliante. E promovat agresiv aş zice şi ajungi să zici „la naiba, ia să merg şi eu să văd despre ce e vorba”. Dacă nu ar fi fost inclus în Innsbruck Card, nu mi-ar fi trecut prin cap să merg dar aşa…

Sloganul lor e „Dream your dreams” – "Visează-ţi visele". Adică cum? Da, asta plănuiesc să fac în fiecare seară că doar nu visez visele altuia. Adânc. Atât de adânc că nu-l înţeleg. Da, ştiu, e artă, inginerii nu ştie cu arta.

Nu mai ştiu preţul însă shuttle-ul plus biletul de intrare dau adunate o suma obscenă. Eu credeam sincer că merg să văd fabrica Swarovski şi aşa a fost, numai că am văzut-o pe dinafară. Kristallwelten nu e un tur de fabrică ci un muzeu de artă modernă. Foarte modernă. Atât de modernă încât nu e recunoscută la vremea ei. Cam ca pisoarul de la Centre Pompidou („regarded by some as a major landmark in 20th century art.”)

Intrarea e prin lateralele unui cap care aparent vomită, o acţiune potrivită având în vedere interiorul.

Ar fi trebuit să iau seama la acest indiciu dar nah, dacă tot eram acolo. Coadă bineînţeles, în ploaie. Să vedem artă. Artă frate, nu jucărie!

Prima cameră, relativ blândă, pereţi albastru sineală, un cal cabrat cu cristale pe el, o bucată de sticlă în formă clasică de diamant dar de mărimea unui bostan şi un WC (adevărat şi funcţional). Camera a doua – deja se ridică sprâncenele (understatement). Trei perechi de picioare mecanice îmbrăcate în pantaloni bărbăteşti care fac mişcări de can-can. What. The. Fuck. Artă!

Camera a treia - manelae. Observaţi pluralul latin menit să dea un aer select. E interiorul unei sfere cu pereţi din oglinzi faţetate. Surse de lumină de diverse culori fac atmosferă şi ca să fie complet în anumite fante din pereţi sunt puse statuete – de exemplu eu eram aproape de un craniu stilizat. Vizual camera e interesantă şi suscită cel mai mult interesul vizitatorilor. Fraza „Mamă ci belea-i aicea” o să-mi rămână în cap. Să fie oare o concidenţă că aici ne-am întâlnit singura dată cu români?

Unul dintre români (era un grup mare) în una din sălile urmatoare, de la un fel de balcon de unde poţi urmări ceilalţi vizitatori: „Bă, ce-ar fi dacă le-aş arăta fundul astora? Hă hă hă”

Un coridor interesant.

O altă sală cu…nu am cuvinte să descriu.

La ieşire, stimulat fiind de tot ce a văzut (!?) turistul este ghidat spre lumina zilei prin cel mai mare magazin Swarovski din lume. Nu vrea nimeni un binoclu "Swarovski-frate” ridicol de scump? Dacă nu, există o serie de bibelouri destul de simpatice aşa, frumos colorate. Totuşi sute spre mii de euro pentru sticlă colorată e cam mult. Pardon, cristal colorat.

Dacă nu aveţi ce face într-o zi ploioasă la Innsbruck puteţi merge până la Wattens la Kristallwelten să vedeţi cât de belea e. Apropo, sloganul lor în germană e Traume deine Traume. Traumatizant, într-adevăr.